Răsplata hărniciei unei albine

Pe un câmp fără un nume anume de când se iveau florile și până când se ofileau vedeam o mulțime de albine. Fiecare se întrecerea prin hărnicie și cantitatea de miere care era dusă în stup. Acolo, precum se obișnuiește, era un trântor care observa pe fiecare albină în funcție de modul în care muncea.

Dintre toate albinele din stup cea mai harnică și conștiinciosa era una numită Aripioara. Era prima care se trezea dimineața hrănind propriile albinuțe ca apoi să pornească spre a căuta polenul atât de necesar stupului. Florile, de cum o vedeau o primeau cu petalele deschise pentru a le lua polenul. Pentru fiecare floare Aripioara avea un bonzait de bine. În restul zilei muncea fără oprire pentru a colecta întreaga miere chiar dacă pe drum viespii sau greierii râdeau de hărnicia ei. Doar atât lua o pauză pentru a-și hrăni propriile albinuțe, copii ai săi. Spre seară nu se întorcea la stup numai când din ultima floare era luat tot polenul. Pentru că ajungea ultima la stup primea cea mai mică porție de miere pe care mare parte o împărțea cu albinuțele ei. În fiecare zi era aceeași poveste și era de multe ori dojenita de trântor pentru că ajungea cel mai târziu sau că uita câteodată de polenul unor flori în timpul zilei. Celelalte albine prinsesera individie față de ea și credeau că muncește atât de mult doar pentru ca să intre mai bine în grațiile trântorului și a primi mai multă miere. Unele albine chiar se dusesera la trântor spunându-i că de multe ori au observat-o pe Aripioara cum gustă din mierea colectata sau chiar că ar duce-o spre stupuri vecine. Toate porneau din invidia lor și Aripioara le cunoștea, dar nu le băga în seamă continuându-și munca sa. Câteodată în timpul zilei chiar regina albinelor observa munca albinei, dar făcea față din ce în ce mai greu insistentelor celorlalte albine și a trântorului de a o alunga din stup.

Într-o zi când Aripioara culegea polenul liniștită din flori se trezește lângă ea cu regina albinelor dintr-un stup vecin. Din bonzait în bonzait regina i-a propus să-și abandoneze stupul și să zboare la stupul ei. “Ei, dar eu nu pot face așa ceva. Este stupul în care m-am născut și au crescut părinții mei. Plus ca să nu mai bonzai că trântorul nu va permite vreodată ca să-mi iau albinuțele cu mine, iar eu decât să mă despart de ele mai bine mă arunc în râu. ” adaugase Aripioara. Oricât a insistat regina albinelor bonzaindu-i că va fi apreciată hărnicia ei în stupul ei nu a fost chip ca Aripioara să fie convinsă. Seara când a ajuns istovita la stup a fost anunțată de celelalte albine că a fost chemată în fața reginei albinelor și a trântorului. De cum a intrat în fagurele reginei și-a dat seama că s-a întâmplat ceva grav. “Te-ai întâlnit astăzi cu regina albinelor din stupul vecin. Nu-i așa?” întreba trântorul. Aripioara încuviința, iar trântorul continuă “Știi foarte bine că din stupul nostru s-a furat miere pentru a fi dusă în stupul respectiv. Ești considerată vinovată de furtul mierii din stup și de trădarea stupului. Prin urmare, așa cum s-a hotărât, ești alungata din stupul nostru. ” Oricât a bonzait că este o minciuna și că este nevinovată, Aripioara nu a avut de ales decât de a pleca nefiind lăsată nici măcar să-și ia la revedere de la albinuțele ei. Toate albinele pe drumul de ieșire din stup râdeau și o batjocoreau. Doar una dintre ele se uita cu lacrimi în ochi după ea, bonzaind fără a fi auzită. “Îmi pare rău. Nu ești tu vinovată. “. Era regina albinelor.

Fiind izgonita din stup și fără a putea ca măcar să fie lăsată să-și ia la revedere de la albinuțele ei, Aripioara zbura fără direcție. Într-un târziu a fost strigata de regina albinelor din stupul vecin care i-a bonzait “Am auzit de ceea ce s-a întâmplat și-mi pare nespus de rău. Hai la mine în stup și nu-ți va lipsi nimic. Vom găsi o soluție prin care să-ți recuperam albinuțele.” Invoindu-se Aripioara, încă de când a intrat în stup, a fost primită cu urale și aplauze din partea albinelor. În dimineața următoare precum era obișnuită a început ca să colinde florile care aparțineau stupului respectiv. După aproape o săptămână aude mai multe bonzaituri în spatele ei “Mami! Mami!”. Tare s-a mai bucurat când și-a dat seama că erau albinuțele ei. “Am reușit să zburăm din stup. Oricum după ce ai zburat tu trântorul a fost prins ca fiind hoțul mierii alături de greieri. A izbucnit o boală în stup și multe albine au murit. Cele care au supraviețuit au plecat în alte stupuri ” au bonzait albinuțele. “Mă bucur nespus că voi sunteți bine. Mami vă iubește și nu a vrut ca să vă părăsească ” adaugă albina. “Știm mami. Regina albinelor a avut grijă ca să ne bonzaie totul. A fost ca o a doua mamă pentru noi. De altfel ea ne-a însoțit până aici. ” bonzaira albinuțele. “Și unde este? Vreau ca să-i mulțumesc. ” a bonzait Aripioara. “Aici sunt, Aripioara. ” spuse regina albinelor. Cele două albine se imbratisasera și porniră spre stupul unde locuia Aripioara.

În perioada iernii regina albinelor din stupul vecin a murit, iar regina a albinelor a fost aleasă de toate albinele Aripioara. Învățată de vechea regină a albinelor din stupul în care s-a născut a devenit Aripioara cea mai bună și corectă regină a albinelor. Poate și la primăvară dacă ne vom duce într-o zonă de câmpie o vom vedea culegând miere din fiecare floare însoțită de copiii ei și de prietena ei, fosta regină a albinelor. Doar este nevoie ca să ne uităm cu mare atenție ca să o descoperim pe albina care prin hărnicia sa a devenit regină a albinelor și mamă a tuturor albinuțelor. Sfârșit!

Rostul cititului

“Am citit o grămadă de cărți, însă în mare, pe majoritate le-am uitat. Atunci, care e rostul cititului,” fu intrebarea pe care un elev i-o adresă Maestrului său.
Maestrul nu-i oferi niciun răspuns.

După câteva zile, în timp ce se aflau în apropierea unui râu, Maestrul îi spuse tânărului învățăcel că îi e sete. Apoi îi arătă o strecuratoare veche și murdară, ce odihnea pe pământ și îi ceru să îi aducă puțină apă să bea.

  • “Maestre, ce îmi cereți e lipsit de logică”, protestă tânărul.

Maestrul însă nu-i oferi nicio explicație, văzându-și netulburat de meditația lui.

Înțelegând că nu avea sens să-și contrazică Maestrul, tânărul ucenic lua strecuratoarea și începu să execute absurda operațiune.
Și așa, tot scufunda strecuratoarea în apă și tot o umplea și de fiecare dată apa se scurgea prin orificiile strecuratorii.
Zeci de ori, sute de ori, a tot încercat, dar n-a fost chip ca apa să rămână în strecuratoare.

Într-un târziu, epuizat, se așeză lângă Maestru:

  • “Mi-e peste putință să aduc apă cu strecuratoarea.
    Iartă-mă, Maestre, mi-e imposibil; nu am reușit să trec această probă, am ratat, îmi pare rău!”
  • “Nu, răspunse zâmbind Maestrul, nu ai ratat. Privește strecurătoarea: acum strălucește, e curată, zici că e nouă.
    Apa care s-a scurs prin orificii a curățat-o.”

“Vezi tu?” continuă Maestrul, “înainte de a citi o carte ești precum era strecurătoarea la început, iar cartea, precum apa din râu.
Nu are atât de mare importanță dacă nu poți păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fara urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevarul pe care îl găsești în paginile lor…curăță mintea ta și spiritul tău și te fac sa devii alt om: unul mai bun, renovat.

Acesta este rostul cititului.
Aceasta este arta lecturii.(text preluat)

Senzațiile prezentului

Când totul pare sec și lipsit de viață începi să cauți senzații. Aceste senzații par fragile și aievea și totuși există. Din acest în perioada pandemiei am început să-mi aștern senzațiile infime. Numai că ajungând într-un stadiu de imperfectiune personală este complicat să găsesc un subiect. Sunt apolitic în perioada actuală, iar despre Covid 19 știau alții să scrie mai bine decât subsemnatul. Atunci în căutarea unor gânduri m-am dus pe malul apei într-un început de toamnă călduță când totul a devenit ideal. Podul a fost un martor al unor priviri și sărutări pătimașe ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. De multe ori basmele s-au confruntat cu realitatea și totuși a rămas o speranță din ce în ce mai modestă a unei lumi romantice. Presărată cu urcusuri și coborasuri momentele frumoase și în care totul a devenit ideal sunt încă prezente în retina timpului. Oricum este prezentul, ele există acolo în adâncul unui suflet pătimaș și imperfect. Ceea ce a urmat este nesemnificativ în comparația unor visuri care s-au întâlnit în treacăt. Când oamenii întâlnesc un vis și un suflet frumos nu știu să-l valoreze fiind copleșiți de senzațiile interioare și atunci reacționează negativ. Este atât de rar sentimentul iubirii sincere și dezinteresate încât atunci când găsim această stare nu știm ce să facem cu el. Ceea ce rămâne până la urmă sunt doar două mâini tremurande impreunate pe un pod, însoțite de o floare, și de un vânt călduț de toamnă. Poate că într-o zi, într-o altă vreme, mai blândă, se vor reintalni și dacă le mai este scris își vor mai continua povestea. Până atunci rămân senzațiile de a iubi și de a fi iubit sincer măcar o dată în viață. Acestea oricât ar fi de blamate și presărate cu venin nu pot fi luate. Până când ne vom revedea!

Vindem

Este verbul folosit la persoana întâi plural care ne definește ca popor. Tot ceea ce aduce bani este bun de vânzare. Mergem pe refrenul formației “Fără zahăr ” și anume “Vând fân”.

Dacă nu credem aceste rânduri să ne aducem aminte că trăim în țara economiei furate și a țării oferite pe gratis acelei persoane din străinătate care a oferit cea mai mare șpagă. Am vândut sănătatea și serviciile ei pentru a ne mira că o pandemie a făcut ravagii, să nu uităm că boala se pregătește de sărbători și va face ravagii în valul din luna ianuarie a anului următor. Binenteles că am ajuns astfel la nivelul conspirațiilor. Sărim în sus pe melodii tradiționale săltărețe că elevii nu sunt protejați la școală în perioada pandemiei și primind testele de salivă le scoatem la vânzare pe internet. “Părinți responsabili vindem teste de salivă. Pentru detalii nu ne scuipați verbal în privat ” ar putea ca să fie textul unui asemenea anunț. Vorba vine “dacă noi, specialiști în medicină în mediul virtual și habarnisti de unde se află Facultatea de medicină și care ne credem sănătoși de ce am avea nevoie de testele de salivă?”. Cel puțin puteau ca să facă economie pe salivă și să o îndrepte spre clasa politică și era de a dreptul lăudabil gestul lor. Pe aceeași idee doctorii falsifica certificate verzi, tot nu vorbim ungurește încă fiind în situația în care UDMR adulmeca ciolanul guvernării, pentru a beneficia bieții vaccinați de vouchere de 100 de lei. Parcă tot ar merge și niște mici cu muștar în povestea aceasta. Poate așa coada kilometrica de nostalgie ceaușista ar putea ca să fie condimentată. Oricum nu ne-ar mira dacă pe drumul așteptării să nu se rătăcească pe acolo și fetele intelectuale de pe “Red District “. Așa cel puțin am putea ca să vindem și bordura din orașele costumate de Crăciun la un preț rentabil. Nici nu contează că sunt aceleași ornamente de anul trecut, dar atât timp cât se poate vinde pentru bunăstarea urbei nu ar trebui să fie piedici. Cel puțin am putea să fim curioși și cam la ce preț am putea ca să includem vânzarea în următorul anunț “Cetățean român vând prostie. Se vinde la kilogram, tone în funcție preferințe, posibilități și de lipsă de educație sau capacitate intelectuală și spirituală. Doritorii să nu mă contacteze în privat. ” Pentru ultima ideea oferta rămâne deschisă nu numai în România ci și peste granițele țării. Dacă arbitrii din Israel pot ca să fie tușieri cu coada de la matură se pare că fenomenul ia, în acest sens, amploare. Oricum în România trăiește mama proștilor și a vânzătorilor, fapt care nu o împiedică să aibă copii și în alte țări. Țara noastră cel puțin are gropite și preoți primari pe când alții mai au și asfalt, chiar dacă și proaspăt cosit. Mare este grădina Ta, Doamne și prea mulți români parcă-i sar gardul care nu este vândut încă.

Prietenia condiționată

Într-o pădure de brazi falnici de munte trăiau foarte multe viețuitoare. De la cele mai mici la cele mai mari, de la cele care mergeau pe jos sau se cățărau numai și chiar înaripate toate își găseau loc în pădurea noastră. Fiecare viețuitoare avea caracterul ei, mai bun sau mai puțin bun, după firea fiecăreia dintre ele.

Una dintre aceste viețuitoare erau iepurașii. Zburdau toată ziua în căutare de hrană și de culcuș, dar întotdeauna alerte în cazul atacului vreunui lup, urs sau alte viețuitoare. Unul dintre iepurași se numea Codița . Era veșnic nemulțumit de locurile unde se găsea hrana sau chiar și de culcuș. Credea ba că sunt prea periculoase și pot fi atacați de vreo bestie sau că prea tare se vede noaptea luna sau stelele. Într-o zi a văzut o pasăre care toată ziua zbura, iar noaptea se așeza pe creanga cea mai înaltă. Apropiindu-se de ea a întrebat-o cum se numește, iar aceasta i-a răspuns “Eu sunt un corb. Numele meu este Gugut “. După ce făcuseră prezentările, Codița a început să se plângă de pericolele vieții de iepuraș și că tare ar vrea ca să fie prieteni. Gugut l-a sfătuit să-l urmeze că știe el un loc mai ferit de pașii restului viețuitoarelor. Pesemne cum ne putem da seama, corbul a ajuns mult mai devreme la acel loc. Drumul însă l-a obosit teribil pe iepurașul nostru. Corbul a început să râdă de Codița în momentul în care a ajuns “Ești cam încet și leneș pentru un iepuraș. Data viitoare nu te mai aștept ca să ajungi “. Iepurașul gâfâind răspunse “Îmi pare rău. Data viitoare voi alerga mai repede. ” “Nu-i nimic. Hai să mergem puțin mai sus unde este un lac de unde putem pescui”. Codița se invoi, însă corvoada iar începuse. Până când iepurașul a ajuns la marginea lacului Gugut deja se înfrupta dintr-un pește pe care tocmai îl pescuise. “Ești prea încet. Totuși ia o fărâmă de pește dacă tot ai ajuns până aici. Până pescuiești tu se face noapte! “. Iepurașul oricât a încercat tot nu a putut să prindă un pește și primind fărâma de pește își dăduse seama că nici măcar nu-i plăcea peștele. Tare se mai întreba despre ceea ce fac foștii lui prieteni iepurașii. Corbul însă nu-i dădu prilej de răgaz și pornise iar în căutarea unui loc mai liniștit, tot zorindu-l pe iepuraș. Oricât încerca tot nu putea să țină pasul cu corbul care-l tot critica și pizmuia. Pe măsură ce noaptea se făcea simțită, corbul dispăru pe o creangă mai înaltă a unui brad. “Să nu-mi zici că niciun amărât de brad nu poți ca să urci.” spuse corbul. Oricât a încercat iepurașul să urce bradul tot eșuase.

Frica deja i se urcase pe șira spinării și începu ca să vadă tot mai multe umbre, care mai de care mai înfricoșătoare. Oricât l-a strigat pe corb acesta nu-i mai răspunse. Speriindu-se tot mai mult începu să fugă de lângă brad, dezorientat și fără o direcție anume. Începuse chiar să verse lacrimi, însă nu era cineva ca să-l ajute. Totul părea negru și fioros în jurul său. Căuta să fugă cât de departe putea de tot ceea ce era întuneric, zgariindu-se de câteva ori în alergarea sa. La un moment dat a văzut și luna care ieșise dintre nori, speriindu-l și mai tare și parcă zgomotele deveneau tot mai apropiate. După un timp, fiind și obosit și paralizat de frică și având senzația că este urmărit dorea ca să se oprească. La un moment dat auzi un strigăt, însă din cauza fricii păru de neînțeles. Strigătul se repeta și-și dădu seama că era unul dintre prietenii săi iepurași. Alerga cât putu de repede în adăpostul celorlalți iepurași, dardaind de frică și de frig. “Îmi pare atât de rău că am plecat. Am crezut că pot ca să fiu prieten cu un corb. Nu merit prietenia voastră ” spuse iepurașul și începuse să plângă. “Oricât vei merge în lumea aceasta și oricâte prietenii vei dori să legi să știi că prieteniile durabile nu au condiții. Suntem prieteni atât la bine cât mai ales la rău. ” Iepurașii se imbratisasera între ei și adormisera împreună, încălzindu-se unul pe celălalt.

Dimineața când se trezira începuseră să zburde prin iarbă, căutând mâncare, fiecare cu aceleași posibilități, acceptându-se unii pe ceilalți așa cum erau. “Ce bine este acasă!” gândi Codița țopăind prin iarbă. “I-a folosit lecția învățată cu corbul !” șoptira ceilalți iepurași între ei fără ca iepurașul nostru să-i audă. Sfârșit!

Un miracol de Moș Nicolae

Conform tradiției în seara de 5 decembrie, Moș Nicolae vine pe la toți copiii pentru a le lăsa cadouri în ghete. La fel așteptau și în casa familiei Babu, Ionel și Măriuca. Și-au curățat ghetele încă de dimineață și pe măsură ce s-a lăsat seara le-au mai lustruit o dată, păzindu-le și tot furisandu-se până pe holul casei pentru vedea dacă nu au ajuns cadourile. Tot sperau că Moșul își va aminti și de ei.

Ceea ce nu știau ei, din păcate, că părinții lor aveau probleme mari cu banii. Tatăl, în urmă cu o lună de zile, rămăsese fără loc de muncă, iar salariul mamei de abia ajungea ca să poată să cumpere mâncare întregii familii. Tare i se strânse inima mamei când făcând cumpărăturile de dimineață și-a dat ultimii bani pentru un kilogram de carne pe care-l împărțise cu migală și pentru a doua zi. Nu avusese suflet ca să le spună copiilor că nu mai rămăseseră bani și pentru cadouri. Pe măsură ce se înopta și văzând că ghetele lor sunt tot goale la un moment dat Măriuca i-a spus printre lacrimi lui Ionel “Moș Nicolae nu vine și la copiii săraci “. Triști amândoi copii s-au pus ca să se culce, însă pe măsură ce sora sa atipise Moș Ene nu-i dădea târcoale lui Ionel. Atunci trezindu-se s-a dus la fereastră și spuse: “Dragă Moșule, știu că suntem săraci, dar chiar nu poți să-i dai și lui tati un loc de muncă? Mie îmi pare un om harnic căci ieri s-a priceput să-mi repare mașinuța după ce am călcat pe ea. La mami te rog eu frumos să-i dai ceva de bine căci prea mult se supăra în ultima vreme. Dacă nu te superi adu și surorii mele o ciocolată, cât de mică căci am auzit că tot a plâns înainte de a adormi. Mie da-mi bucuria ca să-i văd zâmbind.” Terminandu-și rugămintea, Ionel s-a întors în pat și a adormit.

Dimineața a fost trezit de râsetele și chicotelile surorii lui “Ionel, trezește-te!”. Băiatul deschise ochii cu greu și șoptise “Ce vrei? Mai avem o oră până să ne trezim pentru a ne pregăti de școală. Culcă-te înapoi!” Fata repetă rugămintea “Ionel, nu o să-ți vină să crezi! În ghetele mele sunt trei ciocolate și în ale tale la fel!” La auzul acestor cuvinte băiatul sări din pat descoperind cele mai gustoase ciocolate. După programul de școală din momentul în care au intrat în casă au fost imbiati de cele mai frumoase mâncăruri și mai gustoase prăjituri. Copiii mirați intrebara “Dar de unde mamă au apărut atâtea bunătăți?” Mama le răspunse “Copii voi chiar nu mai credeți în miracolele care se întâmplă datorită lui Moș Nicolae?” Ionel amintindu-și rugămintea adresată Moșului noaptea trecută răspunse bucuros “Ba daaaa! Dar tati unde este?” Mama bucuroasă îi răspunse “L-au sunat de dimineață de la un loc de muncă și s-a angajat acolo.”

Copiii, fericiți nevoie mare se înfruptau din bucatele delicioase care erau pe masă. Mama având un zâmbet larg a dorit să le spună că în după amiaza din ziua trecută bunicii lor le trimisese trei ciocolate. Putea ca să le spună, dar nu dorea ca să le strice magia zilei de Moș Nicolae. Sfârșit!

Sărbătoarea Sfântului Nicolae, Sfântul copiilor

Despre Sfântul Nicolae se spune că, ajuns arhiepiscop, se îngrijea şi de sufletele, dar şi de nevoile trupești ale locuitorilor din Mira. Umbla neştiut prin cetate şi le dăruia cele necesare pe furiș. Unui om i-a dat, pe rând, trei pungi cu galbeni, ca să aibă fetele lui zestre, să se poată căsători. Pentru a lega viața Sfântului Nicolae de obiceiul de a pune cadouri în ciorapi sau în ghete, într-o legendă populară se zice că a azvârlit una dintre pungile de bani pe fereastră și aceasta a căzut într-un ciorap pus la uscat lângă foc. Alţii spun că era o gheată.

De aceea, ziua Sfântului Nicolae se mai numește, prin unele ținuturi, Crăciunul Copiilor. Seara, în ajun, copiii își curăță ghetele, în care vor primi daruri mărunte: ciocolată, bomboane, fructe de iarnă (portocale, mandarine, curmale și smochine), haine și jucării. Darurile mult visate, mai costisitoare, le vor fi date de Crăciun, sub pom. Cei care nu au fost cuminți primesc o nuielușă (semn al pedepsei pe care o merită).

Sărbătoarea Arhiepiscopului Nicolae marchează începutul sărbătorilor de iarnă, care se încheie pe 7 ianuarie, odată cu praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, având în miezul ei Nașterea Domnului nostru, Iisus Hristos. În multe locuri, în această zi se adună cetele de colindători şi încep repetiţiile. Ei afirmă că nu se cuvine să cânţi colinde înainte de Sfântul Nicolae, nici după Sfântul Ioan. În unele sate, colindătorii încep pregătirile cântând chiar colinde închinate Sfântului Nicolae la casele celor ce îi poartă numele.

A fost iubit în toată Europa, atât în Est, unde cultul său a pătruns din primele secole creștine, cât și în Vest, unde cultul său s-a răspândit mai ales după 1087, anul strămutării moaștelor sale făcătoare de minuni în Bari (Italia). Dar, în ultima sută de ani, Sfântul Nicolae a intrat într-un con de umbră: văzut mai ales prin prisma cadourilor făcute copiilor, a ajuns pe locul al doilea, după Moș Crăciun (Santa Claus), deși, culmea ironiei, Santa Claus este un personaj inventat tocmai după modelul său. Mulți factori au contribuit la aceasta: rolul din ce în ce mai important al copiilor în societate și atenția crescândă acordată educației lor începând cu secolul al XIX-lea (ceea ce a dus la apariția unor cărți cu scop pedagogic avându-l ca erou pe Santa Claus); utilizarea în scop comercial a imaginii lui Santa Claus de către Coca Cola; asocierea cu sărbătoarea Nașterii Domnului, cea mai importantă sărbătoare creștină a iernii etc.

În România, în sate, nici astăzi nu se prea obișnuiește să se pună daruri în ghetuțe; acesta este un obicei mai degrabă urban. Țăranii l-au transformat în personaj de basm și de legendă, care îi ajută pe cei ce îl cinstesc; pentru că sărbătoarea sa cade iarna, în apropierea solstițiului de iarnă, îl consideră unul dintre sfinții ocrotitori ai lumii, cel ce împiedică soarele să fugă de pe cer; îl roagă să le apere vitele de lupi și urși, un real pericol iarna în zonele de munte, și să obțină iertare pentru cei morți și să le ducă sufletele la cer. Soldații, marinarii și pescarii, copiii și tinerii, toți se bucură de ajutorul lui.

Text: Ana Pascu, muzeograf la Muzeul Național al Țăranului Român

Pasiunea mea

În viața aceasta avem tot felul de pasiuni. Ne place să facem sport, să citim, să facem mâncare sau să colecționam timbre. Altor persoane le place să iasă în natură, să meștereasca lemnul sau să se ocupe de munca pământului. La câți oameni suntem atâtea pasiuni sunt. Asemenea gusturilor nici pasiunile nu se discuta ci pur și simplu se accepta și se apreciază așa cum sunt.

În schimb mie cel mai mult în viața aceasta mi-a plăcut să trăiesc. Nu neapărat ca în situațiile de viață când ne revenim după o boală ci mai mult decât atât. Momentele acelea când pulsul ne crește la cote înalte și sufletul se înalța deasupra la tot ceea ce există. În viața aceasta cel mai mult mi-a plăcut să simt că trăiesc și să fiu la capacitatea maximă a senzațiilor și sentimentelor mele. Să mă cuprindă emoția în modul cel mai puternic și să mă las eliberat de toate emoțiile și gândurile îndoielnice. Pentru că până la urmă viața așa se numără și anume în momentele care ne-au lăsat în mod pozitiv fără respirație și poate din colțul ochilor să izbucnească puține șiroaie de lacrimi. Miracolele intra tot în această categorie făcând din imposibil posibil și din tristețe bucurie. Căci nu se numără viața numai în momentele în care a trebuit ca să ne ridicăm de la pământ ci în clipele în care am simțit-o prin venele noastre și toți porii. Așa suntem noi dornici de a trăi și pentru că nu o facem murim puțin cate puțin în fiecare zi. Până în clipa în care am mai trăi, dar nu mai avem ce să trăim și atunci o să vedem regrete nefolositoare.

Scrisoare către Moș Nicolae

Dragă moșule scriu aceste rânduri către Tine căci știu că este greu pe unde umbli. Tot primind scrisori de avuție din partea oamenilor te obosesc teribil. Pe mine lasă-mă te rog la urmă dacă atunci îți mai amintești de mine. Am lustruit ale mele cizme nu pentru castele sau daruri scumpe. Nici alte lucruri grele nu-ți cer căci poate ai obosit și Tu de la greutatea sacului pe care-l porți pe spate. Așa că în gheata stângă dacă nu ți este prea greu ca să aduci aș vrea să pui sănătate căci altă avere nu este mai mare pe Pământ. În gheata dreaptă pune gânduri bune pentru oricine citește aceste umile rânduri și nu uita de toți oamenii și lasă-le chiar dacă le lași la mine în gheata gânduri bune. Să treci în schimb pe la copilași, în special pe la aceia fără mamă și pune-le cel puțin o ciocolată căci după aceea ne vom socoti noi cumva. La oamenii bolnavi lasă-le un strop de speranță, iar la aceia amărâți de soartă ceva frumos în ghetele lor. La restul oamenilor lasă-le viață lungă și dacă vreau bani să-i ia chiar pe toți. Copilului din mine să-i aduci aminte să mai existe căci și-a tot lustruit ghetuțele și nu a avut strop de noroc în viața sa. În rest Moșule draga mai mult nu vreau căci aș cere prea multe de la sufletul meu modest. Vorbește eventual cu Doamne Doamne să fie bine între oameni căci prea parcă sunt căzuți pe gânduri de la stres. Te aștept cu drag! Un muritor de rând…

La fereastra unde o prințesă își așteaptă iubitul

Într-un ținut foarte îndepărtat trăia o prințesă. Părinții ei încă de când se născuse îi daruisera tot ceea ce dorise ea. Pe măsură ce a crescut dezvoltându-se ca o adevărată domnișoară a devenit și foarte frumoasă. A atras atenția multor prinți din toate ținuturile, însă ea nu-i băga în seamă. Putea să se plimbe peste tot în lume și pe măsură ce întâlnea prinți toți erau fermecați de prințesă. Ea însă nu-i băga în seamă și se simțea din ce în ce mai nefericită. Într-o zi plimbându-se pe calul ei prin ținut a observat o familie de țărani care erau numai un râset. Pentru că salul său se desprinsese și căzuse în noroi se aștepta ca unul dintre țărani să se aplece pentru a-l recupera, însă nici unul nu o bagase în seamă. A poruncit gărzilor ei ca să ia întreaga familie de țărani la palat pentru a-i pedepsi. În văzul oamenilor au fost biciuiti bieții țărani spre nervii prințesei. Printre ei, înainte de a fi biciuit, a observat un tânăr care chiar dacă avea hainele zdrentuite era foarte arătos și se îndrăgosti de el. Dădu ordin ca tânărul să fie luat de lângă familia lui, să fie spălat și să se prezinte în următoarea zi în fața ei. Restul țăranilor au fost bătuți până la epuizare și trimiși la casa lor.

A doua tânărul țăran, devenit un flăcău frumos, se prezentă în fața prințesei. Fata, cercetându-l și iscodindu-l și-a dat seama că băiatul avea o logodnica la fel de săracă precum el. Plină de gelozie prințesa i-a promis împărțirea averii și că dacă se vor căsători vor putea ca să călătorească oriunde în lume și toată lumea va fi la picioarele lor. Sovaielnic băiatul a acceptat căsătoria care a fost acceptată și de părinții prințesei. A fost o nuntă cu mare cinste, cu diferite feluri de preparate și cu cadouri neasemuite aduse de nuntași din întreaga lume.

Trecuse deja un an de la nuntă, iar prințesa era nespus de fericită. Într-o seară văzându-si soțul l-a întrebat : “Dragul meu, de câteva zile te văd tot mai supărat și nervos. Avem tot ceea ce ne-am putea dori și lumea la picioare. Ce-ți lipsește pentru a fi fericit?”. Tânărul uitându-se lung la prințesă spuse într-un târziu “Ai totul draga mea. Nimic din ceea ce este aici nu-mi aparține. Pentru nimic de aici nu m-am bucurat când a fost construit, iar oamenii sunt la picioarele noastre pentru că avem bani și putere.” Prințesa râzând spuse “Ce spui tu sunt prostii. Ce contează de unde vine tot ceea ce avem? Avem și aceasta este ceea ce contează. ” Tânărul zâmbind amar răspunse “Ai ceea ce este aici nu avem. Averea mea este alături de familia mea. Avuția mea se câștigă numai cu sudoarea frunții pentru a știi că a meritat efortul. Tot ceea ce vine ușor nu-mi aduce bucurie. ” “Ei, dacă nu-ți convine ceea ce este acum pleacă și lasă-mă cu prostiile tale. Mie îmi este suficientă averea, iar bărbați mai găsesc ” răbufni prințesa și pleca din cameră trantind ușa.

A doua zi dimineața când a revenit prințesa în camera soțului ei găsi hainele sale de zi lăsate pe pat. Fugi repede la părinții ei aceștia-i spuse că tânărul i-a anunțat că pleacă din palat și că a decis ca să divorțeze de prințesă. Necrezand cuvintele tânărului șoptise “Se va întoarce. Aici are de toate. Trebuie ca să se întoarcă. ” Prințesa tot repetându-si aceste cuvinte se întoarse la ea în cameră și adormise. În momentul în care s-a trezit și auzind zgomot întreba “Te-ai întors dragule?” “Nu, doamnă. Sunt doar eu aranjand lucrurile domnului ” spuse o slujnica. “Să faci bine să le aranjezi așa cum trebuie pentru ca atunci când se întoarce domnul să le găsească într-o stare impecabila ” adaugă prințesa. În stilul acesta trecu o zi, trei zile și chiar o lună și tânărul nu se întorsese. “Poate că s-a îmbolnăvit” gândi prințesa și a decis să-l caute prin ținut. Ajunsese la casa țăranilor unde îl văzuse prima dată, dar acum ea era părăsită. Prințesa începuse să slăbească și să-și piardă din frumusețea sa ceea ce duse la scăderea numărului admiratorilor. În fiecare dimineață și seară se auzeau aceleași întrebări “Nu s-a întors?” urmate de același răspuns negativ. În cele din urmă părinții ei au aflat că după ce a divorțat de ea tânărul ar fi plecat departe și s-ar fi căsătorit acolo cu fosta lui logodnica taranca. Prințesa nu dorise ca să-i creadă. În fiecare dimineață și în fiecare seară spunea aceleași întrebări “Nu s-a întors?” și era cuprinsă de aceeași așteptare de peste zi la fereastră a iubitului ei. Sfârșit!