Senzația accidentului


Există ceva mai rău și cu un mai puternic impact decât moartea și anume accidentul. Considerându-ne atotputernici și sfidand moartea de multe ori ajungem ca să trăim viața la maxim. Indiferent de câți bani avem să presupunem că într-o zi chiar dacă avem o mașină de lux facem un accident nu neapărat din vina noastră sau pur și simplu trecând strada cineva ne lovește cu mașina.

Cu alte cuvinte pățim un accident și intrăm într-o comă aproximativă. Ne trezim imobilizati pe patul de spital cu multiple răni și primim tragica veste că suntem paralizati la pat sau că va trebui să rămânem într-un scaun cu rotile. Văzând anumiți oameni pe stradă credem că nouă nu ni se poate întâmpla, dar viața are un obicei parșiv de a ne aplica o palmă zdravănă din care trezim tintuiti în patul de spital cu vestea mai sus menționată. Ce vom face atunci în cele momente? Răspunsul ar avea două variante: ne plângem de milă și nu vrem ca să mai vedem lumea sau a doua variantă ne adaptăm noii vieții și acceptăm dependența de o altă persoană apropiată. Prima variantă este aceea a oamenilor lași, iar cea de a doua a oamenilor cu un curaj de nepătruns de mintea omului fără handicap, dar totuși posibilă demnă de toată admirația. În momentul în care nu putem sau când nu ne simțim bine să cerem ajutorul. Adică să coborâm orgoliul, să nu ne mai considerăm atotputernici și independenți și să ne întindem după o mână de ajutor. Ce poate fi mai fi mai frumos și de apreciat decât atât în momentul în care ne-am atins limita și am ales viața și nu moartea interioară? Am decis lucrurile vii și ca să mă adaptez neputinței mele și să iau partea bună a noii mele vieți. Binenteles că viața va continua și că mă voi bucura în continuare de vicisitudinile ei și partea ei frumoasă pentru că noi înșine vom fi din nou miracole.

Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea alegere, dar în virtutea întâmplării accidentelor în ziua de astăzi nu se știe niciodată ceea ce ne poate aduce viitorul îndepărtat sau apropiat în orice privință nu numai în aceasta. Atunci ceea ce putem face este ca să apreciem viața cu coborasurile și urcușurile ei și atunci când simțim că ne-am atins limita să știm ca să cerem ajutorul. Nu este o rușine în a cere o mână ci chiar este un act de curaj asemenea celor care urcă munți înalți. Singura diferență este că noi ne urcăm deasupra orgoliului sau a fricii. Binenteles ca să primim o mână de ajutor este nevoie ca să întindem și noi mâna noastră către ceilalți, dar în mod dezinteresat și fără scopuri parșive. Un simplu gând ar fi frumos ca să ne ghideze altruismul și principiul “bine facem bine primim”. În rest să ne ferească Sfinții și cine mai vrea de alte lucruri negative!

Published by Paul66

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: