De ale gândurilor


Când toamna se așterne ușor și lin pe văi și dealuri culoarea sa devine o artă simplă în devenire. Pensula ei încet, tiptil pictează în diverse culori fantasma unui nou sfârșit al naturii. Nu plânge și nu suspină pentru că lacrimile ei devin culori mai moarte sau mai vii. Cu acuarele numai de ea știute, toamna pictează frunzele și alte zeci păduri. Devin un peisaj aievea adus din altă lume cu dorința de a veni, de a se așterne și a se preface în pământ. Până acolo tremurând, pierzând ale lor vise din vechea primăvară, adie ușor aerul, admirand ca niște petale ale unei flori pierdute, adulmecă aroma și încet încet coboară. Cuprinde iar pământul și nu dă vina nici pe vântul sau ploaia care au coborât-o. Se vindecă de toate palpairile efemere ale existenței sale și îmbrățișează lutul și mizeria existentă. Știe că va trece spre o altă lume în veci necuvantatoare spre a da naștere unui humus care se va pierde între bocancii trecătorilor și ai eternei și nemiloasei ierni. Așa este și omul în veci și demn tomnatic capabil de a se plânge de tot ce-l înconjoară și nu observă frunza și nici măcar o toamnă precum aceasta și nu vor fi multe ce se aseamănă cu ea.

Published by Paul66

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: