Bătrânul care avea o bota


Într-un oraș oarecare trăia un om bătrân. Soția lui murise cu ani în urmă și de atunci stătea singur în apartamentul său. Avea un băiat, dar și acela stătea în alt oraș. În fiecare dimineață se trezea la ora 6 admirând de la geamul său cum fiecare om se trezea. La geamuri se vedeau luminițe unde se distingeau mai multe siluete grăbite pentru a se pregăti de a pleca de acasă. Copiii se pregăteau de școală, iar adulții de a pleca la muncă. Bătrânul deja își cunoștea vecinii placându-i să le observe forfota care-i trezeau anumite amintiri. Stătea uitat pe geam până în momentul în care apărea lumina zilei și siluetele dispăreau. Atunci se îndepărta ușor de la geam și se pregătea ca să se îmbrace. Întotdeauna își pregătea în fiecare zi un costum de stofă, călcat cu foarte mare grijă încă din seara de dinainte. În perioada friguroasă lua și un palton vechi pentru a îndepărta frigul. În fiecare dimineață își lustruia pantofii cu mare atenție, curăța costumul cu o perie de scame și-și pregătea costumul pentru a ieși. Revenea la geam pentru a verifica de fiecare dată vremea și pentru a observa trecătorii. Apoi se ducea la frigider sau în cămară făcându-și socotelile asupra strictului necesar. Număra bănuții lui de mai multe ori adunați într-o pungă, împărțind fiecare monedă după valoarea ei. Apoi făcea duș consumând cât mai puțină apă. Astăzi nu avea de plătit facturi sau de cumpărat medicamente. Întotdeauna era o mare bucurie pentru el când avea de făcut aceste lucruri pentru că-și permitea, fără a fi apostrofat, de a sta la taclale cu persoanele unde plăteau facturi sau cu vreo farmacista. Astăzi simțea nevoia să iasă după o pâine, câteva roșii și un ziar. Începuse să-și îmbrace costumul, aranjandu-și temeinic cravata și începuse să se încalte. Ultima parte era cea mai grea pentru că avea tot felul de dureri și nu se putea apleca. Se folosea de un scaun pentru a încerca să se încalte. Scrasnea din dinți, o dată, de două ori, de trei ori până când blestemați de pantofii erau legați. Ca după o munca asidua se ridica triumfător luându-și bota și era pregăti de plecare. Avea grijă de fiecare dată ca întreg apartamentul să fie aerisit până în momentul întoarcerii. Ieșise din casă incuind ușa de două ori și verificând-o tot de atâtea ori. Urma o nouă provocare care consta în a coborâ scările. Ar fi vrut ca să nu stea la etajul patru al blocului său, dar așa a fost dorința soției sale moarte. Prima, a doua, a treia până coborâse toate scările. Nu uita niciodată să salute respectuos pe fiecare om întâlnit în coborârea sa și să încerce orice formă de discuție. Era eliberat deja pentru că reușise să coboare fiecare scara și se afla în fața blocului admirând peisajul. Se simțea triumfător pentru că obținuse prima victorie a zilei aceea de a coborî scările. Urma lungul drum până la primul magazin numărând fiecare frunză căzută și petic de asfalt. Piciorul drept nu-l mai asculta, dar cum nu era după el bătrânul mergea încet tot înainte. Deja se vedea a doua victorie a zilei plină de transpirație ajungând în fața magazinului. Respectuos lasă o femeie ca să iasă din magazin ținându-i ușa. Intra senin și zambaret în magazin salutând casieritele. Lua coșul de cumpărături și începea călătoria. Se uita încet la fiecare produs în parte până ajungea la pâine. Acolo vânzătoarea cunoscându-l încerca să-i dea pâinea repede nebagand în seamă povestea bătrânului. Încet se deplasa spre casa de marcat, tot ușor și mai lăsând câte o femeie în față. Casierita cunoscându-l i-a taxat pâinea și tare se mai bucură el că-l întrebase se sănătate. Trecuseră deja cinci minute de când ajunsese la casă când luase coșul său cu greu spre nemulțumirea rândului de oameni care se adunase între timp. Luându-și coșul sărbătorea deja faptul că-și cumpărase pâinea fiind atent ca să pună coșul la locul lui. Ieșea blând din magazin și tare ar fi vrut ca să se ducă la hypermarket pentru a vedea prețul rosilor. Era prea obosit și optase pentru piață pentru a vedea acolo prețul lor. Oricum era mult mai ușor pentru a ajunge în piață pentru că nu era obligat să urce scările rulante care-i creau intotdeauna un disconfort. Numărându-si pașii ajungând în piață se bucură că oamenii de aici erau mult mai sociabili și trecuse deja peste o jumătate de oră și reușise să cumpere un kilogram de roșii. Pe drumul de întoarcere și-a amintit de ziar și a ajuns cumva pe drumul către chioșcul de ziare. Părea prea istovit, dar aceasta nu-l împiedică să stea de vorbă cu două persoane tot de vârsta lui care veniseră din același motiv. Sculându-se și racaindu-l stomacul de foame începu să se îndepărteze. Întotdeauna se uita pe drumul de întoarcere la pârâul care străbătea orașul pe malul căruia se mai aflau câini, bicicliști sau copii. Era foarte încântat de glasurile lor și tare ar mai fi vrut să-și vadă nepoții numai că ei erau prea departe. Se îndepărta cu greu de banca lui obișnuită de unde admira tot ceea era în jur și urmă calvarul urcarii scărilor. Din nou una, două, trei, patru până în fața ușii. Descuie ușa și încet intra în casă având grijă ca să încuie de două ori ușa. Se dezbracă temeinic de hainele sale pentru a pune cămașa la spălat și costumul pe rând pe umerașe diferite la locurile lor. Schimbându-se în haine de casă și-a reincalzit mâncarea din ziua precedentă. După aceea urmă somnul de amiază și pentru a face croitorie, a-și calca costumul din următoarea zi, a spăla cămașa purtată în acea zi și șosetele. Când noaptea se zarea avea obiceiul să stea uitat o oră sau două admirând siluetele de la geamurile luminate pentru a le vedea cât de frumos mănâncă, par că vorbesc sau alte activități. Deschisese televizorul pentru a vedea știrile și a spera din nou că pensiile vor crește. Sună telefonul la care răspunsese fiind fiul său care-l suna în fiecare seară. Spunea intotdeauna că este bine chiar dacă îl durea spatele, piciorul drept sau orice altceva. Caută să nu-l ingrijoreze inutil pentru că durerea era suportabila. De multe ori a insistat fiul său ca să se mute la ei, dar nu dorea să-i deranjeze cu tabieturile sale. După terminarea conversației și consumare mesei de seară se pusese la televizor adormind ușor. Înainte de a se culca intotdeauna își spunea rugăciunile sperând ca cei dragi lui să fie bine și poate ca moartea să se îndure de el și să vină. În fiecare dimineață se trezea la aceeași oră șase urmându-și tabieturile din ziua precedentă.

Despre el s-au auzit multe că ar mai fi trăit și că niciodată nu uita să lase un zâmbet pe oriunde trecea. Învățase să se obișnuiască cu singurătatea iubind-o de când pe rând, băiatul și soția lui îl parasisera din motive diferite. Poate și astăzi se plimba pe străzile fiecărui oraș regăsindu-se în fiecare om în vârstă care are aceleași obiceiuri ca ale bătrânului nostru. Numai ajungând la acea vârstă vom înțelege oamenii noștri în vârstă și ar fi frumos să manifestam puțină înțelegere și chiar admirație fața de ei. Așa cum ar fi frumos să manifestam gânduri frumoase pentru orice om în vârstă pe care-l întâlnim. Sfârșit!

Published by Paul66

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: