Astăzi

Astăzi este frig în proză și înghețat în poezie. Codrii îmi plâng amar că le-au plecat și frunza și lunca tot se zbate că iarba se ofileste. Totul începe să piară treptat și frunza se îngroapă în humusul adânc. Oile se tanguie amarnic că totul este pustiul și doar cu un behait doar mai vorbește valea. Goarna toamnei vestede arată sfârșitul său și sufletul îngheață, cu el și multe glasuri. Iarna pândește încet și sfios pregătește covorul ei dalb rece pentru a acoperi natura. Esența și aroma toamnei lasă loc tot mai mult Mumei albe și reci a acestor ținuturi. Nu îmi mai cântă pasărea și nici albina nu îmi zboară așa cum florile au pierit și totul este gheață. Un soare palid și trist mai zâmbește în treacăt fără să strălucească și să mai lumineze. Întunericul este mai viu decât lumina și încet aduce lumea în vested și îngheț. Mai palpaie și zarea și vântul mai tresare pe urmele plecate ale unei toamne vechi. Numai sufletul, iarnă haină, mai lasă-ni-l în pace. Măcar aici să fie o eternă primăvară plină de cântec și de versuri line. Te rog pe ceea ce ai mai scump nu ninge înăuntrul sufletelor noastre și mai lasă-ne un soare, cald și blând, și nu ne lua totul în cale. Nu ne îngheța cu toții și lasă-ne o speranță, de multe ființe uitate, de frumos și de bine și că veni-va voia bună când va veni și timpul. Măcar atât îți cer că în rest avem de toate. Și totuși este viață și o rază zambareata..

Soarele

După o luptă inegală între razele soarelui și norii putem spune astăzi că soarele a mai învins o dată. În fiecare clipă existentă și-a tot trimis razele sale pentru a străpunge încă norii. Norii au rezistat zile întregi și astăzi s-au recunoscut învinși de a luminii în veci putere. Parcă totul pare altfel și păsările parcă zâmbesc. Săracii porumbei șoptesc că încă totuși este viu și nu mai sunt ei, zgribulitii din zilele întunecate de ieri. S-a auzit în jur un râs și poate pentru câteva clipe există ceva viu pe acest Pământ. Noi, oamenii, avem nevoie să înțelegem că oricât de multe zile grele am mai avea în această viață efemeră tot mai apare câteodată și binele în viața noastră. Chiar dacă suntem biete ființe neputincioase în fața unei nedrepte și incorecte sorți tot mai există o speranță atât timp cât inima în noi mai bate. A renunța și a fugi departe în zare cu o desaga înfiptă în băț pare ușor și laș îndeosebi. A înfrunta și a te lupta spre o viață mult mai bună nu numai că este de admirat, dar poate că atunci când vom învinge viața vom spune că a meritat. Vom putea primi proprii lauri ai unei triumfătoare vieți căci nu am renunțat la a vrea binele când mulți nici nu au mai sperat la el. Puțini sunt cei care se mai regăsesc cu o armă în mână și cu o armură de oțel și mai provoacă lumea să-i doboare, dar ei nu pier. Se scutură de praful eșecului temporar și avansează tot mai puternic spre o lume împlinită de visuri, vise și dorințele cele mai ascunse. Poate că nu astăzi sau nici mâine și poate că nici anul acesta nu se va întâmpla, dar când va veni momentul gloriei ne vom mulțumi că nu ne-am învins încă o dată noi pe noi înșine. Sunt multe alte bătălii de dus în această viață mai năstrușnică și mulți munți ai căror vârfuri mai trebuie escaladati, însă priveliștea de sus de acolo este de neprețuit pentru câteva clipe tot mai negre. Și totuși soarele mai strălucește peste muritorii de rând ai acestor vremuri și locuri tot la fel..

Arta din Mesopotamia

Cea mai veche ceramică, denumită și ceramica de la Tell-el- Obeid, este de o perfecțiune relativă.

La începutul civilizației mesopotamiene nu era cunoscută folosirea roții olarului. Astfel s-a folosit un platou careia i se impunea o mișcare de rotație. Pigmentul folosit pentru vase era din oxid de fier cu conținut de mangan. Figurinele realizate din pământ erau modelate anume. Roata olarului a fost cunoscută în Sumer abia pe la sfârșitul mileniului al IV-lea î.H. Cele mai vechi locuințe sumeriene erau construite din trestie. Acestea aveau ferestre, în interior nu erau separate, iar în loc de ușă atârna o rogojina. Despre pictura abstractă cât și aceea realistă sumeriana din mileniile VI-V î.H. putem afirma că era o formă de antiarta. Arta plastică sumeriana a apărut înaintea zorilor civilizației cu o iuteala uimitoare ajungând la un nivel uluitor. Principalele lor materiale erau argila, trestia și culorile naturale. Formele se remarcau prin simplitate și eleganță. Pe lângă reprezentările monofigurative și abstracte găsim și desenele figurale. În Tell Halaf, Ur, Eridu și Lagas întâlnim și reprezentări de bărbați sau animale. Primele creații sculpturale sunt acelea feminine. Pictura nonfigurativa și abstractă are, se pare, 6000 până la 7000 de ani vechime. Din îmbinarea artei vechi mesopotamiene cu aceea sumeriana s-a format orientarea creației artistice a popoarelor care trăiau între Tigru și Eufrat.

Pentru realizarea statuilor din metal se folosea în mileniul III î.H. o tehnică asemănătoare cu aceea din Egipt. Pe o bucată de lemn centrală, având forma generală a corpului, se așeza un strat de bitum care oferea detaliile viitoarei statui. Se așeza apoi o felie de metal cât se putea de subțire pe această formă. Manechinul era deci îmbrăcat într-un strat de metal fixat cu mici cuie. La fel, pentru a da unei statui strălucire se aplica pe statueta de metal o folie foarte subțire din aur.

Palatele erau formate din mai multe curți. În momentele în care locuia în palat regele, palatul era înconjurat de o incintă. Acoperișul în această parte a clădirii era susținut de patru coloane în linie. Ziguratul era o particularitate a templelor mesopotamiene. Planul unui templu nu era foarte diferit de acela al unui palat. Sanctuarul era format dintr-o cameră unde se găsea statuia și altarul zeului. Revenind la zigurat putem afirma că ținea de un templu mare, dar avea și templu al lui, mai mic, lipit de el sau în apropierea sa. Era format din mai multe terase dreptunghiulare suprapuse. Pe ultima terasă era înălțat și un alt templu. Era, conform lui Strabon, folosit și pentru astrologie.

Copil aș mai dori să fiu

Copil aș mai dori să fiu, cu părul scurt și mai timid. Să mă trezesc dis de dimineata și să mănânc și ceva dulce. După ce am terminat cu școala să ies afară și să mă joc. Pe hinta să mă dau într-una și când mă satur și de ea să tot fug după o minge cu alții împreună tot ca mine. Să mă joc prinsa cu alți copii și să mă catar în copaci. De acolo să tot văd lumea în întinsul ei și să-mi închipui că sunt un împărat. Că aș fi verde sau chiar roșu tot s-ar mai găsi un balaur cu care să mă mai lupt și eu. Măcar să fiu un Fat frumos care se mai luptă și cu zmeii și să mă aleg cu o prințesă, cea mai frumoasă din lume, și cu jumătate din regat. Să fac vitejii de tot felul și să mă lupt cu mulți monștri a căror capete, zeci sau sute, mi-ar sta în mână ca trofeu. De timpul cel zurliu să nu mi pese și ceas să fie doar lumina sau întunericul când este vremea de plecat acasă. Să mai văd un teatru de păpuși, cu lupi, scufite roșii sau vânători și să mai cred încă în eroi
. Salvatul lumii de răufăcători să mi fie singura preocupare și să pot zbura pe urma lor prin mii de aventuri și pozne. Să nu ajung la “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ” și să ascult de sfatul unei mici prințese ca să nu trec niciodată prin Valea Plângerii care adaugă ani la vârsta mea de om. Cum poate totuși am trecut pe acolo am ajuns totuși la o vârstă în care mai rămân doar câteva din amintirile copilăriei și realitatea adultului ca vârstă nu este întotdeauna tocmai roz. Într-un final, ca în orice poveste, ar trebui să nu uităm, indiferent de vârstă, să ne mai jucăm câteodată și să mai visăm frumos îndeosebi. Și eu am încălecat pe o sa și am scris tot eu aceste rânduri cam așa…

Visurile de seară

Când totul pare abis și negru îmi iau deoparte inima și începem să vorbim în șoapte. Murmură încet ,prin palpitatii, că undeva în lumea aceasta există o inima care bate aceeași melodie ca și ea. Tresare într-un nesfârșit șuvoi și tot ingana al meu nume anonim numai de ea știută. Este un mister al ei și gândul tot se mai îndreaptă spre a mea inimă la fel. Ea se ascunde, tot mai sfioasă, dincolo de ochii lumii cunoscute, și în ea păstrează o nălucă ce îmi poartă numele în suflet. Nu are chip și nici o privire cunoscută încă mie, dar știu că undeva acolo tot mai există o inimă asemeni mie. Zariri ascunse și timide trimite câteodată în voie și totuși se inroseste încă de a sa prezentă simțire. Nu cere mult ci doar un sărut prins aievea și în zbor tocmai ca visurile să mai continue măcar o zi în inima ei. În visul cel de noapte vechi inima ei se întâlnește cu a mea inimă și povestesc. Ele s-au cunoscut dinainte de viață și se vor cunoaște în veci așa cum pesemne a fost scris de un autor din vechi povești. Inimile nu își spun vorbe ci doar cu gândul se hrănesc până în momentul când și fizic se întâlnesc. Pentru a lor întâlnire însă, dacă este scris, ar fi nevoie ca și ea și eu să ne cunoaștem așa cum se cunosc și oamenii fără să știm de timp și spațiu ci numai noi și două priviri. Poate că cele două inimi vor cunoaște de întâlnirea lor din fiecare vis nocturn. Dimineata însă sunt încă în lumea lor în șir de fapte și de mici piedici, însă nu de un gând modest și tot mai simplu de a se iubi fără să știe. Poate vreodată în viața aceasta, sper, ca cele două inimi totuși să se mai recunoască o dată și să sopteasca simplu “Bună! Sunt eu!” . Pentru că acesta este sensul unei vieți să umbli în căutarea unei inimi și să o unesti cu a ta pe veci. Păcat totuși că la naștere Scriitorul de destine desparte o inimă în două părți necunoscute. Doar cei mai norocoși dintre oameni sunt vrednici și demni să mai găsească cealaltă parte din întreg. Și totuși parcă merită căutarea pentru că dacă nu o mai găsești măcar trăiești și nu doar mai respiri vremelnic, astăzi tot mai puțin decât era ieri și tot așa ca analfabetul unui amor neîmplinit când va mai fi o viață. După viață insa nu va mai fi la fel…

Ursul care și-a vrut brazii înapoi

Într-o pădure de brazi, pe un drum de munte se vedea o familie de urși. Ei trăiau într-o bună înțelegere cu brazii care le înconjura zona lor de pădure. Vara le asigura umbra, iar iarna protecție împotriva zăpezii. Urșii și brazii chiar începuseră să dezvolte un limbaj comun stând de multe ori la taifas. Încet și sigur se dezvoltase legătura lor într-o frumoasă și durabilă prietenie. Atunci când se făcuse deja mai frig și urșii se pregăteau de a intra în barlog pentru a hiberna au făcut o mare adunare pentru a se despărți până când se va simți din nou aerul de primăvară. La orele serii cum discutau ei unul dintre urși, Gheara bruna, mormăi brazilor “Dar ce este cu voi? Vă văd parcă mai supărați.” Bradul cel mai bătrân bătând crengile sale se deslușea cam așa “Am auzit prin vânt de la brazii din partea de mai jos a muntelui că oamenii vor ajunge chiar până aici în această perioadă a anului. S-ar putea să nu ne mai vedem la primăvară. ” Ursul mirat le mormăi “Dar cum este posibil? Oamenii nu sunt atât de răi. Am văzut eu pui de oameni într-o zi care zâmbeau și râdeau. Ar fi incapabili să vă facă rău. ” Adierea altui brad se deslușea încă o dată “Ești naiv. Iarna trecută de abia am scăpat să nu ne taie. Au ei ceva sărbătoare spre sfârșitul anului lor când taie o mulțime de brazi. Nu se știe ce se întâmplă mai departe că nu s-a întors niciun brad de acolo să mai spună. ” Un alt urs mormăi mai gros “Am văzut eu brazi morți în casele oamenilor cu tot felul de luminițe pe ei. Este o adevărată crimă.” Gheara bruna revoltat mormăi revoltat “Ei, dar așa ceva nu se va întâmpla cu voi. Oamenii chiar nu sunt atât de răi. ” Discuția în contradictoriu mai durase câteva ore, însă Gheara bruna nu a fost convins. Orele fiind târzii urșii se retrasesera în barlogurile lor mormaind că-și vor lua la revedere în următoarea seară.

Dimineața devreme în pădure se auzea un sunet asurzitor și printre bătăile vântului se deslușea “Ajutor! Ajutoooor!”. Gheara bruna ieși imediat din barlog însoțit de ceilalți urși și au fost îngroziți când vedeau că prietenii lor brazii începeau să fie tăiați de drujbele nemiloase ale oamenilor. Gheara bruna mormăi celorlalți urși “Trebuie să facem ceva. Vor muri cu toții!” Un urs apropiat mormăi “Nu putem face nimic. Este mai bine să ne luăm puii și ursoaicele și să le ducem la adăpost până se vor îndepărta oamenii. ” Gheara bruna începu să plângă în timp ce alți urși urcau muntele. “Ei nu vor muri. Trebuie să fac ceva. ” În acel moment ursul alerga cât putu de repede spre locul unde brazii erau tăiați, însă imediat se auzira sunete de gloanțe ceea ce făcu pe urs să se ascundă. Mașinile au început să pornească spre drumul de asfalt, iar ursul după ele “Vă voi aduce eu înapoi. Până în primăvară veți prinde iar rădăcini și va fi totul ca înainte. ” Mașinile însă erau mult mai rapide, iar Gheara bruna a rămas în urmă.

Merse el ce merse și ajungând lângă o casă a vrut să intre ca să ceară ceva de mâncare. Locuitorii din casă s-au baricadat înăuntru, iar alții l-au fugărit cu furci, topoare și ce mai aveau la îndemână. A fugit ursul până la un moment dat a văzut multe lumini și o mulțime de mașini. Cu greu s-a ferit de câteva mașini care claxonau asurzitor. În cele din urmă a găsit cu greu ceva de ale gurii pe la anumite cutii mari din plastic. A văzut că oamenii ba aruncau cu pietre în el, ba fugeau de el. “Dar eu ce le-am făcut?” mormăi ursul ca pentru el. Mai umblase ursul încă vreo câteva zile, mai mult ascunzându-se până când într-o seară simți o impunsatura teribila. Ameți și căzând văzu oamenii apropiindu-se de el cu o seringa. Fusese urcat într-un camion și se trezi dimineața într-o pădure. Era singur și nicio urmă de om. S-a ridicat și a găsit ceva mere pe jos. După ce și-a potolit foamea a început să umble prin pădure cu capul plecat fără o țintă anume. “Cel puțin am scăpat de oameni. ” mormăi ursul. La un moment dat ca prin miracol văzu un brad prin fereastra unei cabane cu diferite luminițe în jurul căruia se aflau mai mulți oameni. “Îmi pare atât de rău că nu v-am putut salva, dragii mei prieteni veșnic verzi.” Merse mai multe zile până ajunsese la familia lui. Acolo a fost întâmpinat cu îmbrățișări și a mormăit “A-ți avut dreptate. Oamenii într-adevăr sunt răi. Îmi pare atât de rău că nu am salvat brazii. ” Un urs mai bătrân mormăi punându-i laba pe spate “Nu toți oamenii sunt răi. Sunt doar diferiți față de noi. ” Înțelegând mormaielile ursului intra în barlog și adormi. Visa un loc în care urșii, oamenii și brazii cântau și dansau și se îmbrățișau. Sfârșit!

A fi sau a nu fi verde

În întrebarea filozofică actuală avem de ales între a fi verzi sau a nu fi verzi. Oricum tot în negru la nivel metaforic vom intra în magazine. A prezenta un certificat verde, doar nu vă gândeați că vom fi obligați să vorbim toți în limba maghiara, în ziua de astăzi este o identitate. Mă dotez cu așa ceva pentru a fi departe de haosul prezentului. Numai că acest haos atât pentru vaccinați cât și pentru nevaccinati ne va pune întrebarea retorica: eu mă voi duce în stânga sau în dreapta? Adică oricum ar fi tot o măsură de dictatură este. Este de a alege între ciuma roșie sau cancerul negru. Mă scuzați se citește liberal. Vom face poate prin rotație traseul din dreapta sau stânga în funcție de fițele politice. Nevaccinati în poza de față nu-și cumpăra cele necesare ci consuma produse din patiserie, pizza, fumează și-și iau medicamente. Deci nici nu este discriminare ci doar o diferență abuzivă în funcție de seringa. Proștii lui Ion Luca Caragiale ar fi fost deștepți în comparație cu deștepții din ziua de astăzi. În privința prostiei totul este nelimitat, iar adepții regimului acestuia cresc pe clipă ce trece. Oricum noi să fim sănătoși căci nu ne mai mira nimic în ziua de astăzi. Eventual binele este surprinzător în ziua de astăzi. În rest de vacconuri și de fără vaccinuri!

În asfințit

Sunt un fir de praf în timp de seară ce vrea să nu simtă pământul. Suficient am stat eu astăzi simplu fără senzații și sentimente online. Când se lasă seara vreau să mă ridic de pe pământ și să visez că sunt pe un nor. Pufos, drăguț și primitor să meditez acolo tot mai profund despre cum să învăț să zbor în fiecare zi. Nu sunt o pasăre măiastră ce zboară lin peste ceea ce este viu. Eu vreau ca norul pe care stau să mă învețe ușor și agale cum pot să zbor fără să am aripi. Să stau pe nor cu o cărticică și să ne imprietenim din ce în ce mai mult. Să-mi povestească a sa taină și printre rânduri sentimente liniștite să mi dea. Trăiri mai vechi ai unor oameni care au fost poate mai darzi. Aventura povestită să învețe cum este să trasari, să te inrosesti tot mai puternic și pulsul să crească tot mai mult când personajele din carte trec prin foc și pară și amar. Plânsul să fie jalnic când cartea ajunge la final și trebuie să-ți iei la revedere de la un personaj drag. Viața va fi mai pustie fără o ea sau chiar un el care te-au însoțit atâtea clipe și ceea era real era uitat. Când cartea totuși se încheie luceafărul de sus să îmi zâmbească și alte stele tot la fel și glasul lor să-mi cânte de un viitor frumos și vesel. Să mă jelesc la tot înaltul înstelat că trebuie să mă întorc iar printre oameni și printre mascați.
Cum nu am aripi vesele și nici un nor sau nici o stea nu au vrut să mă mai țină, am coborât iar pe aici și mă cuprind într-o mulțime unde devin un anonim. Sunt unul dintre cei care așteaptă o viitoare carte cu care să mai zboare lin. Dacă nu mai sus spre cerul cel înalt măcar pe un varfulet de deal mai linistit și simplu tot așteptând deja o primăvară a sufletelor noastre…

Seara

Pe străzi pustii în pași grăbiți se deplasa și Frica. Incertitudinea și Nesiguranța erau alături și vesele cântau în cor. Dansau cele trei ,pe melodii umane, și nici nu le păsa de ceva și tot mergeau, până în zare. Era o lume pentru ele făcută și cum vedeau sau auzeau un glas se repezeau iute spre el gonindu-l iute. Vântul bătea în armonia lor și doar câteva lumini la geamuri mai arătau că acolo mai trăiau si oameni. Girofaruri brave strabateau ținutul, tot căutând un derbedeu sau răufăcător nemascat de cele trei bantuitoare. Terasele sau magazinele deveneau tot mai goale și Frica se simțea împlinită. Nici animalele nu locuiau pe acele meleaguri. Doar un mieunat vag și un latrat amenințător se auzea departe. În întunericul ce se lăsa, tot mai puternic și mai crunt, o aratare se înălța și fugeau toți cei care aveau mâini, picioare sau chiar labe. Bipezii se uitau la ea doar virtual și la televizor și știau că există. Labele triste nu înțelegeau și se mirau de ceea ce Frica poate face. Apocalipsa se înălța și guverna ținutul și lua tot ceea ce era în cale chiar sentimente și trăiri lăsând un vid de nepătruns în urma ei. Cum nimic nu o oprea, Nesiguranta si Incertitudinea, o însoțeau la tot pasul și ajungeau în multe gânduri chiar la oameni în casă. Glasurile sapau deja în mintea lor gropi tot mai adânci și deveneau sicrie de rău și mai rău și adancind privirea. Nimic nu vedeau să mai fie bun și inaltau timid și lent rugăciuni la Prea Înaltul și rămâneau la mila lui. Și peste toate și peste toți guverna întunecimea sa, a minții și a sufletului, Măria sa, Prostia….

Pisicii careia-i plăcea să se uite la televizor

Femeia intrase ușor în casă. Era istovita după orele de muncă. Ca de obicei era întâmpinată de mieunatul irezistibil al pisicii sale, Pufuleț. O găsise pe lângă gunoaiele din apropierea blocului unde locuia. Mieunatul ei trist o îmbiase să-i cumpere un plic de mâncare și de acolo a pornit o frumoasă prietenie. Ca și acum, mieunatul lung atrase atenția femeii că pliculețele de mâncare au fost demult devorate și nici apă nu mai avea în vasul destinat potolirii setei. Femeia dezmierdand-o își dăduse seama că, după ce infulecase pliculețul ei, pisica trebuia să se simtă foarte singură. Jucăriile erau toate abandonate și pisica începuse să toarcă încă de la intrarea în casă. Se cuibarise imediat în poala femeii devenind cea mai fidelă ascultătoare chiar dacă cel mult torcea zgomotos. În acea seară femeia dorea să inaugureze televizorul achiziționat în rate de la un magazin apropiat. Deschisese televizorul butonand telecomanda fiind satisfăcută de noua achiziție. Chiar dacă se plimbase dintr-un loc în altul a patului pisica, odată cu deschiderea televizorului, se oprise. Părea să dea atenție cutiei respective stând țintuita. Chiar dacă o chemase femeia de mai multe ori pisica a preferat să se apropie de televizor. Plină de curaj chiar atinsese imaginea mișcătoare devenind o ușoară distracție pentru ea. Mai mult în următoarea seară se așezase în fața televizorului și chiar dacă femeia o strigă ca să se dea la o parte, pisica nici nu o băga în seamă. În momentul în care butonul de oprire a telecomandei opri imaginea începu să miaune lung. Chiar se apropiase de femeie punându-și laba pe telecomanda. Femeia umilă pornise din nou televizorul adormind după câteva clipe. După ce se trezi în toiul nopții observă că pisica era în aceeași poziție tintuita în fața televizorului. În dimineața următoare crezând că așa patrupeda nu se mai simți singură lasă televizorul pornit înainte de a merge la lucru. Seara când se întorsese acasă nu a mai fost întâmpinată de pisică așa ca de obicei și mâncarea părea neatinsă. Spre mirarea ei pisica era tot în fața televizorului. De fiecare dată când a vrut să o cheme de acolo sau să o atragă cu mâncare pisica răspunse agresiv. Povestea se repetase zile întregi și atunci femeia a decis să ia măsuri radicale. În momentul în care a oprit televizorul pisica a început să o muște și să o zgârie linistindu-se numai în momentul în care televizorul era din nou pornit. Dându-și seama că este nevoie ca să încerce și o altă perspectivă cumpăra o mulțime de jucării pentru pisici, însă Pufuleț nu le băga în seamă. Toate acestea durasera mai multe zile, timp în care femeia renunțase la ideea de a o îndepărta de televizor.

Într-o seară televizorul se opri brusc fiind o pana de curent în cartierul unde locuiau. Bajbaind pe întuneric femeia găsise o lumânare și observă o pisică, tintuita în locul în care se uita la televizor, fiind grasă și cu ochii roșii. Atunci femeia se îndepărta speriată și se împiedică de o jucărie cumpărată pentru pisică. Aceasta a sărit în sus și pisica i-a imitat mișcarea. Femeia repetă aruncarea, iar pisica o prinse cu greu în aer. Se jucasera așa mai multe ore până când au adormit în pat una în brațele celeilalte. În fiecare seară după întoarcerea de la lucru și după ce hrănea pisica, femeia se juca mai multe minute cu pisica. În momentul în care a pornit televizorul pisica era deja suficient de obosită pentru a-i adormi în poala. Părea că ignoră puternic televizorul nemainteresand-o nimic din ceea ce însemna aparatul respectiv.

Ca și premiu pentru această realizare femeia în următorul sfârșit de săptămână i-a cumpărat o lesă pisicii și a început să o plimbe pe afară. Erau zile în care chiar pisica cerea să iasă afară pentru a se întoarce acasă și după o perioadă de somn să se joace cu femeia cu diferite jucării chiar și improvizate. Televizorul devenise, în scurt timp, un coșmar uitat pentru pisică și pentru femeie. Sfârșit!