Balada fetelor de altădată

Multe s-au schimbat cu timpul. Unele doar “in mai prost”, Chiar si fetele sunt altfel, nu mai sunt deloc ce-au fost. Înainte erau tandre, mai cuminți, mergeau la școală Acum au ca singur scop, sa bage bărbații boală. În trecut te-ar fi iubit de veneai c-o floare-n dar, Astazi nu au timp de flori, stau prin mall sau la solar. Dădeai gata orice fată c-o cutie de bomboane, Acum unele iți cer sa le pui chiar silicoane. În trecut ieșeau prin parcuri, la plimbare, dar acu’, Ele nu mai vor pe banca, ci pe boxe in Bamboo. Te rugai intens de vre-una ca s-o plimbi prin parc in noapte Acum vin si câte zece, daca au ai tăi Q7. În trecut de te plăcea, iți scria destul de des Biletele de amor, nu-ți lăsa “offline” pe mess. Nu aveai poze cu ea, o puteai vedea doar “live”. Acum poti s-o studiezi si pe “Facebook” si “Instagram″ Atunci de-o scoteai la film, așteptați la brat troleul sau bus-ul Azi stă la telenovele daca n-o scoți cu BMW-ul. Seara, la prima întâlnire, i-aratai ceru-nstelat Acum îi arăți tavanul, că deja ai dus-o-n pat. Pe-atunci nu știa ce-i “shopping”, nu își lua haine din mall N-avea firme preferate… se ducea la croitor. Atunci nu aveam mobile, asteptai în frig o fată. Acum îi dai SMS :”Am ajuns.Cobori odată?!?” Ce frumos era în n trecut, cand vorbeam de viitor La un suc la o terasă, nu direct în dormitor. Ne doream c-acele vremuri să nu treacă niciodata, Unde sunt?, unde s-au dus?… fetele de altădată

O nouă dimineață

Într-o dimineață, de sfârșit de toamnă, s-a așternut bruma, ce înghetase totul în a ei cale. Frigul o însoțea și un vânt pesemne ce aducea pustiul printre cele vii. Câteva frunze, care mai rămăseseră din copacii bravi, mai dansau între ele într-un ritm alert. Între atâtea semne ale vremii reci se distingeau glasuri de neînțeles. Singurele ființe mai apropiate erau câteva pisici care mieunau de cu zor la nori. Tot sperau să mai vină câte un binevoitor că prea le era foame și stomacul lor începea să cânte. Ce vorbeau între ele este greu de știut. Poate că văzuseră un șoricel, undeva departe, însă blestematul fugise bezmetic pentru a sa viața. Pisicile, ele vânătoare vestite nu-l putusera prinde, dar măcar au dus o luptă pe cinste. Birtul din apropiere încă nu se deschise și ele, saracele, începuseră a plânge. Viața nu fusese prea darnică cu ele, nici mamici si nici tati nu avuseseră ele. O ființă haină și cu patru labe, lipsită de suflet și cu creier lipsă, le lăsase acolo pentru pustiire. Trăiau vremelnic din mila unor ființe dotate cu suflet care le mai dădeau și de ale gurii. Copiii săracii, trecători prin zonă, nu știau ei despre răutăți și credeau că o mângâiere a crestetului pisicii le aduce alinare pe atâta frig. Stomacul lor urla tot mai obraznic să fie hrănit, dar nu auzea nimeni și erau ferite de ceva gustos. Decât o lovitură patrupeda așa-zis umană este bună și o alinare. Latratul din zonă le băga în sperieti, însă ele erau în alertă și dacă se apropiau undeva pesemne se vor adăposti.
Ceea ce a fost mai departe este greu de zis. Vremea poate s-a mai încălzit și mâncarea bună a venit îndată pentru trei pisici și acum stau undeva, la căldură sper, și torc împreună și somnul se așterne pe ale lor gene și coditele line zboară în neștire de atâta bine. Cel puțin acest lucru le doresc eu…

Bătrânul care avea o bota

Într-un oraș oarecare trăia un om bătrân. Soția lui murise cu ani în urmă și de atunci stătea singur în apartamentul său. Avea un băiat, dar și acela stătea în alt oraș. În fiecare dimineață se trezea la ora 6 admirând de la geamul său cum fiecare om se trezea. La geamuri se vedeau luminițe unde se distingeau mai multe siluete grăbite pentru a se pregăti de a pleca de acasă. Copiii se pregăteau de școală, iar adulții de a pleca la muncă. Bătrânul deja își cunoștea vecinii placându-i să le observe forfota care-i trezeau anumite amintiri. Stătea uitat pe geam până în momentul în care apărea lumina zilei și siluetele dispăreau. Atunci se îndepărta ușor de la geam și se pregătea ca să se îmbrace. Întotdeauna își pregătea în fiecare zi un costum de stofă, călcat cu foarte mare grijă încă din seara de dinainte. În perioada friguroasă lua și un palton vechi pentru a îndepărta frigul. În fiecare dimineață își lustruia pantofii cu mare atenție, curăța costumul cu o perie de scame și-și pregătea costumul pentru a ieși. Revenea la geam pentru a verifica de fiecare dată vremea și pentru a observa trecătorii. Apoi se ducea la frigider sau în cămară făcându-și socotelile asupra strictului necesar. Număra bănuții lui de mai multe ori adunați într-o pungă, împărțind fiecare monedă după valoarea ei. Apoi făcea duș consumând cât mai puțină apă. Astăzi nu avea de plătit facturi sau de cumpărat medicamente. Întotdeauna era o mare bucurie pentru el când avea de făcut aceste lucruri pentru că-și permitea, fără a fi apostrofat, de a sta la taclale cu persoanele unde plăteau facturi sau cu vreo farmacista. Astăzi simțea nevoia să iasă după o pâine, câteva roșii și un ziar. Începuse să-și îmbrace costumul, aranjandu-și temeinic cravata și începuse să se încalte. Ultima parte era cea mai grea pentru că avea tot felul de dureri și nu se putea apleca. Se folosea de un scaun pentru a încerca să se încalte. Scrasnea din dinți, o dată, de două ori, de trei ori până când blestemați de pantofii erau legați. Ca după o munca asidua se ridica triumfător luându-și bota și era pregăti de plecare. Avea grijă de fiecare dată ca întreg apartamentul să fie aerisit până în momentul întoarcerii. Ieșise din casă incuind ușa de două ori și verificând-o tot de atâtea ori. Urma o nouă provocare care consta în a coborâ scările. Ar fi vrut ca să nu stea la etajul patru al blocului său, dar așa a fost dorința soției sale moarte. Prima, a doua, a treia până coborâse toate scările. Nu uita niciodată să salute respectuos pe fiecare om întâlnit în coborârea sa și să încerce orice formă de discuție. Era eliberat deja pentru că reușise să coboare fiecare scara și se afla în fața blocului admirând peisajul. Se simțea triumfător pentru că obținuse prima victorie a zilei aceea de a coborî scările. Urma lungul drum până la primul magazin numărând fiecare frunză căzută și petic de asfalt. Piciorul drept nu-l mai asculta, dar cum nu era după el bătrânul mergea încet tot înainte. Deja se vedea a doua victorie a zilei plină de transpirație ajungând în fața magazinului. Respectuos lasă o femeie ca să iasă din magazin ținându-i ușa. Intra senin și zambaret în magazin salutând casieritele. Lua coșul de cumpărături și începea călătoria. Se uita încet la fiecare produs în parte până ajungea la pâine. Acolo vânzătoarea cunoscându-l încerca să-i dea pâinea repede nebagand în seamă povestea bătrânului. Încet se deplasa spre casa de marcat, tot ușor și mai lăsând câte o femeie în față. Casierita cunoscându-l i-a taxat pâinea și tare se mai bucură el că-l întrebase se sănătate. Trecuseră deja cinci minute de când ajunsese la casă când luase coșul său cu greu spre nemulțumirea rândului de oameni care se adunase între timp. Luându-și coșul sărbătorea deja faptul că-și cumpărase pâinea fiind atent ca să pună coșul la locul lui. Ieșea blând din magazin și tare ar fi vrut ca să se ducă la hypermarket pentru a vedea prețul rosilor. Era prea obosit și optase pentru piață pentru a vedea acolo prețul lor. Oricum era mult mai ușor pentru a ajunge în piață pentru că nu era obligat să urce scările rulante care-i creau intotdeauna un disconfort. Numărându-si pașii ajungând în piață se bucură că oamenii de aici erau mult mai sociabili și trecuse deja peste o jumătate de oră și reușise să cumpere un kilogram de roșii. Pe drumul de întoarcere și-a amintit de ziar și a ajuns cumva pe drumul către chioșcul de ziare. Părea prea istovit, dar aceasta nu-l împiedică să stea de vorbă cu două persoane tot de vârsta lui care veniseră din același motiv. Sculându-se și racaindu-l stomacul de foame începu să se îndepărteze. Întotdeauna se uita pe drumul de întoarcere la pârâul care străbătea orașul pe malul căruia se mai aflau câini, bicicliști sau copii. Era foarte încântat de glasurile lor și tare ar mai fi vrut să-și vadă nepoții numai că ei erau prea departe. Se îndepărta cu greu de banca lui obișnuită de unde admira tot ceea era în jur și urmă calvarul urcarii scărilor. Din nou una, două, trei, patru până în fața ușii. Descuie ușa și încet intra în casă având grijă ca să încuie de două ori ușa. Se dezbracă temeinic de hainele sale pentru a pune cămașa la spălat și costumul pe rând pe umerașe diferite la locurile lor. Schimbându-se în haine de casă și-a reincalzit mâncarea din ziua precedentă. După aceea urmă somnul de amiază și pentru a face croitorie, a-și calca costumul din următoarea zi, a spăla cămașa purtată în acea zi și șosetele. Când noaptea se zarea avea obiceiul să stea uitat o oră sau două admirând siluetele de la geamurile luminate pentru a le vedea cât de frumos mănâncă, par că vorbesc sau alte activități. Deschisese televizorul pentru a vedea știrile și a spera din nou că pensiile vor crește. Sună telefonul la care răspunsese fiind fiul său care-l suna în fiecare seară. Spunea intotdeauna că este bine chiar dacă îl durea spatele, piciorul drept sau orice altceva. Caută să nu-l ingrijoreze inutil pentru că durerea era suportabila. De multe ori a insistat fiul său ca să se mute la ei, dar nu dorea să-i deranjeze cu tabieturile sale. După terminarea conversației și consumare mesei de seară se pusese la televizor adormind ușor. Înainte de a se culca intotdeauna își spunea rugăciunile sperând ca cei dragi lui să fie bine și poate ca moartea să se îndure de el și să vină. În fiecare dimineață se trezea la aceeași oră șase urmându-și tabieturile din ziua precedentă.

Despre el s-au auzit multe că ar mai fi trăit și că niciodată nu uita să lase un zâmbet pe oriunde trecea. Învățase să se obișnuiască cu singurătatea iubind-o de când pe rând, băiatul și soția lui îl parasisera din motive diferite. Poate și astăzi se plimba pe străzile fiecărui oraș regăsindu-se în fiecare om în vârstă care are aceleași obiceiuri ca ale bătrânului nostru. Numai ajungând la acea vârstă vom înțelege oamenii noștri în vârstă și ar fi frumos să manifestam puțină înțelegere și chiar admirație fața de ei. Așa cum ar fi frumos să manifestam gânduri frumoase pentru orice om în vârstă pe care-l întâlnim. Sfârșit!

Motanul care s-a îndrăgostit de o cățelușa

Într-o curte a unor oameni trăia un motan gri. Începând de dimineață trecea pe la poiata unde bărbatul mulgea vacile și motanul primea într-o cutiuță lapte. Avea apoi obiceiul să se plimbe prin curte și împrejurimi ca să adulmece vreun șoarece, șobolan sau vreun motan să nu fi ajuns pe acolo. Era renumit printre motanii și pisicile din sat pentru agerimea sa de a prinde rozătoare. Chiar era invidiat pentru forța sa de a ține alți motanii departe de teritoriul său. Dacă se mai întâmpla vreodată ca un motan sau o pisică să intre pe teritoriul său pășea cu grijă și numai dacă cerea voie motanului putea să treacă pe acolo, dar fără să se abata din drum. Avea și prieteni motani și pisici din teritoriile învecinate cu care mai stătea la taifas noaptea. Aveau fiecare dintre motani să aibă grijă să nu-și încalce teritoriul. Motanul nostru, Cotoi gri, era foarte admirat de pisicile din sat și multe dintre ele ar fi visat ca să fie tatăl puilor lor, dar Cotoi gri ori era prea puțin îndrăzneț în privința lor ori într-un fel era atras de viața sa liberă.

Într-o dimineață după ce consumase laptele și-și făcuse rondul prin curte prinse a adormi pe o capita de fan din spatele curții. La un moment dat fusese trezit de cotcodaceala și macaitul din curte. Era o gălăgie de nedescris și prinse a-și deschise ochii neștiind ce se petrece. Apropiindu-se de poarta care dădea în curte mieuna către o găină despre ceea ce se întâmpla. Ea i-a cotcodacit că a fost adusă o cățelușa nouă în curte și părea cam neprietenoasa cu restul vietatilor curții pentru că tot mârâia la ceea ce vedea în jurul ei. Motanul, curios din fire, începu să cerceteze zona și se apropia tiptil de locul unde era legată cu un lanț cățelușa. Observă atunci cea mai frumoasă ființă posibilă care chiar și dacă era speriată avea cele mai frumoase trăsături. Începuse să toarcă din ce în ce mai zgomotos și inima începuse ca să-i bată cu putere. Ca să nu-și da seama cineva din curte fugise înapoi în capita cu fan. Toată ziua își făcuse planuri și idealiza momentul în care va mieuna cu cățelușa. Următoarea zi după tabieturile de dimineață își făcu încet curaj ca să se apropie de ea. Cățelușa începuse să mârâie și apoi să latre, iar motanul, enervat de îndrăzneala ei, se zburlea teribil. Adusese cu el un os pe care mai era puțină carne și-l aruncase tocmai ca și cățelușa să poată să-l prindă. După ce-l adulmecase și puse laba pe el mărăitul și latratul se oprisera. Mâncând cu poftă latrase ușor către motan în semn de mulțumire. Începuse să-i povestească despre viața ei și cum trăia la un om bun și unul dintre fiii omului a adus-o aici. Povestea se repeta în fiecare dimineață cu motanul care ducea de fiecare dată ceva bun de mâncare cățelușei. Fără ca să-și dea seama motanul se îndrăgostise de cățelușa. Ea îi latra de multe ori și parcă era vizibil că nu-i este indiferent. Cotoi gri chiar convinse cu greu și treptat toata curtea de calitățile nemaiîntâlnite ale cățelușei. Într-o noapte, neavând somn și tot cu gândul la cățelușa, Puf Negru, hoinarea prin spatele curții. Acolo întâlnise unul dintre motanii invecinati care-i mieunase pe un ton blând “Cotoi gri am auzit de noua cățelușa și de sentimentele tale pentru ea. Ai grijă, totuși, că nu s-a pomenit niciodată în neamul nostru al pisicilor ca un motan să aibă pui de la o cățelușa. Câinii sunt cu câini, iar pisicile cu pisicile. Mai devreme sau mai târziu îți vei da seama de acest lucru. Sunt multe pisici îndrăgostite de tine. ” Motanul, Cotoi gri se zburlise “Ei, atunci voi fi primul motan care va avea pui cu o cățelușa. Este atât de frumoasă încât pare ideala. ” Motanul vecin cu cât stăruia asupra nepotrivirii dintre cățelușa și motan cu atât motanul devenea mai îndrăgostit de cățelușa.

Povestea de iubire dintre motan și cățelușa devenea tot mai intensa odată cu trecerea zilelor. Chiar se atinsesera pe buze de mai multe ori. Trecuse deja mai mult de o lună de la sfatul motanului invecinat când într-o noapte auzise de la motanii din jur că o vulpe da târcoale caselor din sat. Găsind un bun prilej ca să vorbească cu cățelușa o atentiona de pericolul care paste curtea. Atunci cățelușa latrase ușor “Dacă aș fi liberă aș putea ca să apar curtea mult mai ușor. ” În seara următoare oamenii auzind despre povestea vulpii începuseră ca să elibereze cățelușa. La început ea se comportase ciudat alergând prin toată curtea, iar motanul după ea. Parcă nici o mai interesa vulpea și o zbughise din curte pentru a reveni spre dimineață. În următoarea seară vulpea se apropie de curte. Motanul adulmecand-o căuta cățelușa pentru a face față pericolului. A întâlnit-o stând la taifas cu mai mulți câini în jurul ei care se întreceau în a-i aduce mâncare și diferite atenții. Motanul cu inima zdrobită se întorsese în curte și adormise de supărare. Dimineața se trezi fără a dori să mănânce lapte și chiar un șoarece dădea târcoale curții. Stătea pe capita de fan fără ca să mai dorească să vadă pe cineva. Spre orele amiezii și ros de foame ieși prin curte prinzând fără prea mult șoarecele. Trecu ca de obicei pe lângă cățelușa care latră ca de obicei a salut și întrebându-l “S-a întâmplat ceva? Nu vrei să știi cum am prins vulpea astăzi de dimineață?”. Motanul asculta parcă fără a mieuna un cuvânt. Cățelușa iar latră “Am reușit cu ceilalți câini să o prindem. M-a ajutat foarte mult un câine foarte curajos, Puf Gri, care duce o viață indestulata la stăpânii lui. Totuși te văd supărat.” Motanul dori să plece, însă cățelușa întinse laba pentru a-l atinge, dar el se feri. “Nu înțeleg ce se întâmplă cu tine. Ar trebui să te bucuri că vulpea a fost prinsa. Aș vrea să rămânem totuși prieteni. ” Motanul prinse a miuena încet “Până la urmă câinii și pisicile nu pot fi prieteni. Se pot respecta, dar mai mult nu pot fi în curțile oamenilor. ” Cățelușa mai dori să latre ceva, dar motanul se îndepărta rapid.

Din ziua aceea motanul începuse să o ocolească pe cățelușa și în perioada serii cățelușa nu mai era eliberată. După câteva zile totuși stăpânii iar au eliberat-o seara și nu s-a mai știut nimic despre ea. Motanul aflase după ceva timp că fusese văzută împreună cu alți câini hoinarind pe dealurile învecinate cu câțiva pui după ea. Tot din aceeași zi motanul își reluase tabieturile sale și ascultase mieunatul unei pisici albe de care se indragostise. Aveau deja și pui și erau fericiți împreună. În timpul nopții când pisica și puii se odihnesc, motanul se mai uită câteodată spre locul unde era cățelușa și-și mai amintește chiar și momentul primei atingeri dintre ei. Speră că undeva pe un deal îndepărtat o cățelușa se gândește tot la aceleași momente care parcă sunt atât de pierdute în negura timpului încât par că nu s-au întâmplat niciodată. Doar un motan și o cățelușa știu că a fost adevărat, dar legea firii universale spune că “O cățelușa și un motan nu pot avea niciodată pui.” Sfârșit!

Dacă s-ar trezi strămoșii noștri

Dacă s-ar trezi strămoșii noștri bravi din morți nu le-am putea zice prea multe. De s-ar trezi un ostean de al lui Mircea cel Bătrân, mort cu sabia în mână după multe lovituri, să-i spunem că ne-a învins o boală. Sa-i spunem noi lui Vlad Țepeș că nu mai respectăm nici legi și că avem tocmeală. Cati dintre noi ar sta drăguți și guralivi pe cea mai înaltă țeapă. Dacă Mihai Viteazul ar veni să ne vadă cum ne uităm la serialele cu turci și suntem mai mascați și dezbinati decât oricând ce i-am putea spune? Însuși un dorobant mort de pe metereze, printre mii de baionete, la Grivița sau Rahova i-am spus că suntem niște fricosi. Fugim ca iepurii de umbre văzute și mai ales nevăzute. Să-i povestim noi lui Alexandru Ioan Cuza că nu mai știm “Hora Unirii ” sau lui Carol cel dintâi că ne furara straini toți și că cei mai mari dintre tâlhari și hoți suntem noi oamenii de rând și dăm vina pe putere. De ar mai veni demn încă o dată un soldat mort în război să-i povestim românește, că tremuram din toate încheieturile noastre că un Covid mai blestemat ne va pune capăt nouă, oamenilor. Atunci haideți să ne ducem toți la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 să spunem piepturilor care au strigat “Unirea” că sunt ei niște proști și că noi votăm despărțirea. Fiecare în casa lui și pe parcela sa în versuri de manele și ceea ce vreți numai să fim noi pentru noi. Și dacă tot votați așa mai mergeți încă o dată, la un soldat plecat din a sa vatră ca noi să fim liberi că a murit degeaba că noi suntem mascați nu de o boală. Ea este vremelnică și trece și Dumnezeu să-i mai ajute pe cei suferinzi și să le mai dea și zile, ani și ce mai vor. Dar noi, locuitorii ai acestei țări, de boala rautatii și a letargiei când ne vom schimba? În veci pururea rece, dragi oameni avem în piept o inimă cât zece ca să trecem peste nevoi, așa este viața făcută, însă numai cu inima mai bună vom aduce viața înapoi. Și piară covizii cu toți și tot vor mai fi oameni, mai mulți decât credem acum…

Întrebări existențiale

– De ce poate sosi acasa o pizza comandata, mai repede decat ambulanta? – De ce lumea comanda un cheesburger dublu, o portie mare de cartofi prajiti si un cola light? – De ce putem gasi un loc de parcare rezervat pentru handicapati in fata patinoarelor? – De ce se vand pachete cu cate 10 bucati crenwursti pentru hot-dogs, iar cornurile pentru hot-dogs se vand in pachete de cate 8 bucati? – De ce cuvantul “abreviere” este atat de lung? – De ce sucul de lamaie este facut din arome artificiale si detergentii de vase se fac cu lamai adevarate? – De ce pentru a inchide programul Windows, trebuie apasat mai intai pe “START”? – De ce nu se fac conserve cu hrana pentru pisici cu aroma de soareci? – De ce se sterilizeaza acul serigii inainte de eutanasie? – Fiecare avion este dotat cu doua cutii negre, indestructibile. De ce nu se construiesc avioanele in intregime din acest material? – De ce daca zborul avioanelor este din ce in ce mai sigur, aeroportul se numeste “terminal” – De ce apasam mai puternic pe tastatura telecomenzii atunci cand bateriile sunt pe sfarsite? – De ce se spala prosoapele, daca e de presupus ca atunci cand ne stergem ar trebui sa fim curati? – De ce pilotii kamikaze purtau casca de protectie? – Cum ajung sa fie puse panourile cu inscriptia “INTERZIS A CALCA IARBA” in mijlocul peluzei? – Oare analfabetilor le place sa manace supa facuta cu paste in forma de litere? – De fapt, atunci cand omul a descoperit ca vaca da lapte, ce cauta el de fapt in acel moment? – Daca un cuvant este scris gresit intr-un dictionar, cum ne dam seama? – De ce desteptul ala de Noe nu a strivit cei doi tantari? – Oare lucratorii de la fabrica de ceaiuri Lipton au pauza de cafea? – De ce oile nu intra la apa cand ploua si lana da? – De ce magazinele deschise 24 de ore din 24 au incuietori?

Câinele care a părăsit oile

Într-un ținut de munte trăiau oile la stână. Erau albe sau negre și erau păzite toate de patru câini ageri. Lângă ele erau doi ciobani mai neștiutori de carte care erau însă chiar din partea locului. Pe lângă ele mergeau agale doi măgari care credeau că de fapt pe spinarea lor se ducea toată turma.

Încă de dimineață oile behaiau, pentru cine le înțelegea graiul putea ca să-și dea seama că erau veșnic nemulțumite. Ba că nu le conveneau iarba, că era prea mare sau mică sau că locurile sunt prea înalte. La unele tot mai des nu le plăceau ciobanii și behaiau că sunt molcomi. De măgari nici nu mai zicem căci strigau tot anapoda despre cum trebuia condusă turma sau despre greutatea desagelor de pe spinare. Spuneau că dacă ei ar fi ciobani ar știi ei cam pe unde să umble oile și să fie mulțumite. Ciobanii știau că turma trebuie să umble, iar ei să se mai odihnească sau să consume de ale gurii. Tot greul cădea pe câini care tot lătrau adesea către oi, însă ele tot pe unde doreau pășteau iarba. Behaiau că ei nu cunosc iarba unde este bună și care sunt locurile în care nici lupii sau urșii nu știu ca să umble. Atunci trei dintre câini preferau ca să latre mai mult spre a-și auzi graiul, iar al patrulea încă mai spera ca oile să se îndrepte.

Într-o seară ciobanii au început după ce oile au intrat în staul ca să chefuiasca zdravăn spre nemulțumirea măgarilor care tot strigau de afară, însă nu era cine să-i asculte. Câinii au simțit mirosul încă de câteva ore a patru lupi care doreau să se apropie pentru a-și potoli foamea. Oile au fost averizate despre pericolul existent, dar ele au behait ba că nu sunt lupi și că totul este o conspirație a câinilor care vor să le mănânce. Altele au zis că și dacă vin lupii ele au berbecii lor și ei pot ca să alunge toate haitele de lupi, iar celelalte erau satule să tot umble după hrană și așteptau lupii ca să devină pentru că nu le interesează. În clipa când lupii au început ca să urle nici nu știau care tremură mai tare berbecii sau oile speriate. Câinii au început să latre, iar lupii tot se apropiau. Atunci câinele care mai credea că oile se vor schimba le-a lătrat celorlalți că el va încerca ca să se îndepărteze cu încă doi câini de turmă spre a provoca lupii într-o luptă mai îndepărtată, iar cel mai pricăjit dintre ei să rămână lângă oi. Lupii urlau între ei când văzură momentul în care se apropie căci mai bine este să omoare câinii și apoi să dea atacul la oi. Câinii, inteligenți din fire, reușiseră ca să îndepărteze pe cei patru lupi până în momentul în care ciobanii treziți din plăcerile lor au prins ca să înțeleagă pericolul de afară și au scos pușca și au început ca să tragă după cei patru oi. De nimerit au reușit să omoare un lup, un câine și să raneasca alt câine. Oricum lupii care au supraviețuit au plecat în toate părțile numai ca să scape de gloanțele nemiloase. După groaznica întâmplare fiecare vietate, om, măgari, oi, își acordau fiecare merite pentru cine a reușit ca să alunge lupii.

Despre câini se mai știe că a rămas doar unul singur. Ceilalți câini, au crezut oamenii, oile și măgării că au pierit în lupta cu lupii. Astfel de pază a turmei a rămas cel mai slab câine. De fapt câinele care a fost rănit de pușca ciobanului a murit în cele din urmă, iar ceilalți doi câini au preferat ca să plece de la turmă. S-a convins și el pesemne că acolo unde ciobanii nu sunt fermi, oile behaiesc împotriva câinilor tot timpul și măgarii vreau ca să devină șefi ai turmei nu este loc pentru curaj sau recunoștință. A preferat, pierzându-și speranța în oile încăpățânate, ca să plece cât mai departe. Mai multe chiar nu mai știm, însă doar din auzite câinele a tot plecat dorind ca să fie liber. Poate a cunoscut o cățelușa și are și el puii lui pentru a-i crește departe de behaitoare. Și povestea așa află sfârșitul ei despre câinele iscusit care a plecat din turmă..

Sfaturi de viață primite de la mama

Mama m-a învăţat SĂ APRECIEZ O TREABĂ BINE FĂCUTĂ: „Dacă vreţi să vă omorâţi între voi, mergeţi afară. De-abia am terminat de făcut curat”.

Mama m-a învăţat ce e RELIGIA: „Roagă-te să iasă oja aia de pe dulap”.

Mama m-a învăţat ce e LOGICA: „Pentru că aşa am zis eu, de-aia”.

Mama m-a învăţat MAI MULTĂ LOGICĂ: „Dacă pici din leagăn şi-ţi rupi gâtul, nu te mai iau cu mine în oraş”.

Mama m-a învăţat ce e IRONIA: „Plângi în continuare şi o să-ţi dau eu motiv să plângi”.

Mama m-a învăţat ce e CONTORSIONISMUL: „Uită-te la murdăria de pe ceafa ta”.

Mama m-a învăţat ce e VREMEA: „Camera voastră arată de parcă a trecut o tornadă prin ea”.

Mama m-a învăţat ce e IPOCRIZIA: „Ţi-am zis de un miliard de ori: nu mai exagera!”

Mama m-a învăţat despre CICLICITATEA VIEŢII: „Eu te-am făcut, eu te omor!”

Mama m-a învăţat despre SCHIMBAREA COMPORTAMENTULUI: „Nu mai fi mută ca taică-tu”.

Mama m-a învăţat ce e INVIDIA: „Zi mersi ca în lume sunt milioane de copii mai puţin norocoşi care nu au părinţi la fel de minunaţi cum ai tu”.

Mama m-a învăţat ce e AŞTEPTAREA: „Aşteaptă numai până ajungem acasă”.

Mama m-a învăţat ce înseamnă A PRIMI: „O să ţi-o primeşti când ajungem acasă”.

Mama m-a învăţat ce e UMORUL: „Când o să-ţi tai degetele de la picioare cu cleştişorul, să nu vii plângând la mine”.

Mama m-a învăţat CUM SĂ DEVIN UN ADULT: „Dacă nu mănânci legume, nu o să mai creşti niciodată”.

Mama m-a învăţat ce e GENETICA: „Eşti exact ca taică-tu/mă-ta mare”.

Mama m-a învăţat despre ARBORELE MEU GENEALOGIC: „Închide uşa după tine. Ţi se pare că te-ai născut în cort?”

Mama m-a învăţat ce e ÎNŢELEPCIUNEA: „Când o să fii de vârsta mea, o să înţelegi”.

Şi, mai ales, mama m-a învăţat ce e JUSTIŢIA: „Într-o bună zi o să ai şi tu copii. Şi sper să fie exact ca tine”.(Text preluat)

Cocoșul care a învins un uliu

Într-un sat oarecare de pe această lume largă era o casă frumușică unde locuiau o femeie, un bărbat și doi copilași zglobii. Averea lor era pământul, vaci, porci, oi, rațe, gâște, găini, o pisică și un câine.

În fiecare dimineață bărbatul pleca la muncă, mai târziu copilașii către școală, iar pe acasă rămânea doar femeia, harnică nevoie mare. Vacile plecau la pășune, porcii în cotețul lor primeau de mâncare primii fiind urmați de către oi. Femeia ajungea la locul în care, găinar pentru localnici, de unde erau eliberate pe rând toate păsările curții. Gâștele ieșeau primele fiind batate și înfumurate parcă stăpânind curtea. Făceau o gălăgie lăudându-se celorlalte păsări că sunt cele mai frumoase din întreg satul. După aceea gălăgia era continuată de rațe care știau toată bârfa păsărilor și a oamenilor care trăiau pe acolo. La sfârșit femeia ajungea la locul în care erau găinile, care ieșeau mai cu frică și numai după ce gâștele și rațele începuseră să se îndepărteze. Printre găini se observau cocoșii tineri, dar cel care deschidea drumul era un cocoș semeț care nu avea asemănare printre cei de teapa lui. Numai că imbatranise și era cicălit adesea de către rațe care auziseră printre graiurile omenești ale curții că nu este îndepărtată ziua în care cocoșul bătrân să fie tăiat și băgat în oală. De fapt le furase câteodată câte un grăunte sau o rama grasă atât rațelor, dar și gâștelor. Chiar găinile începeau să fie nemulțumite de conducerea lui căci cotcodaceau adesea că lor le plac mult mai mult cocoșii tineri. Unui cocoș bătrân credeau ele că-i cam trecuse vremea și nu mai era sprinten. De altfel de o vreme începuseră motatele să se plimbe mai mult arătându-și a lor pene pe lângă cocoșii aceia tineri.

Într-o dimineață blândă când și soarele era timid ieșiseră toate înaripatele pe rând și nimic nu părea să prevesteasca ceva urât. Dintr-o dată câinele începuse să latre tot văzând o umbră cu aripi care dădea târcoale curții. Rațele macaiau între ele că auziseră că un uliu zbura prin apropiere, dar nu anunțaseră toată curtea căci credeau că nu va ajunge tocmai la ele în curte. Umbra devenea tot mai mare, dar păsările curții parcă nici nu observasera că ceva atât de negru se apropie de dânsele. La un semnal de cucurigu toate, observând pericolul, s-au adăpostit pe unde au putut ca să ajungă. Cocoșul bătrân tot anunța pericolul și chiar și cocoșii tineri fugisera din calea uliului. Când a mai zburat odată uliul atacând cu toată forța numai rănise o gâscă care a dorit să i se împotrivească. În acel moment cocoșul cel bătrân se ivise și uliul ataca încă o dată cu și mai mare forță decât înainte, însă cocoșul cel bătrân nu se speriase. Ba chiar înainta mai departe strigând din toate părțile sale “Cucuriguuuuu”. Uliul, mirat de îndrăzneală, se concentra pe cocoș și ataca încă o dată, însă era încă o dată respins. Povestea mai dură câteva minute, însă cocoșul cel bătrân și viteaz, chiar dacă era rănit la o aripă, nu dădea gheare înapoi ci tot timpul avansa. Striga la toate păsările să stea la adăpost în timp ce el devenea tot mai curajos. În vremea în care uliul începuse să renunțe apăru femeia din grădină, alarmata de gălăgie și împreună cu doi săteni alungasera uliul. Păsările erau toate inmarmurite, ga ga, mac mac, cotcodac și chiar ham ham nu se mai auzea în curte. Doar un cocoș bătrân care se întorcea către dânsele începuse a cânta “Cucurigu ” tocmai pentru a le elibera din ascunzătoare. Ieșiră ușor și pe rând începând fiecare pe limba lor inaripata să povestească grozăvia prin care tocmai trecuseră.

Cocoșul bătrân a fost aplaudat pentru darza luptă, însă femeia văzându-l rănit a decis după câteva zile că este vremea ca și cocoșul bătrân să sfârșească la tăiat. Până atunci tot ceea ce era viu în curtea aceea vorbea atât de respectuos și frumos despre cocoșul bătrân care învinse un uliu. După ce femeia l-a prins și începuse ca să scoată cuțitul pentru a tăia cocoșul bătrân la un semn toată curtea se adunase pentru a-l plânge pe viteaz. Toate sunetele de jale și de plâns se auzeau : ga ga, mac mac, cotcodac și ham ham. Porcii guitau a jale, vacile mugeau din poiata și oile behaiau de moartea cocoșului bătrân al curții. Mai departe a fost ales un cocoș mai tânăr și sprinten, însă toate vietățile curții mai șopteau că nimeni nu va conduce curtea precum cocoșul cel bătrân.

Chiar și printre oameni s-a dus povestea cocoșului bătrân care a învins un uliu. Însuși primarul comunei a dorit ca să-și facă o poză cu viteazul cocoșul, însă ajunsese prea târziu la curtea cu pricina. Despre ulii precum s-a aflat că nici unul dintre ei nici nu a mai zburat vreodată peste acel sat. Unul dintre oamenii care auzise despre povestea cocoșului bătrân care a învins un uliu mi-a povestit și mie și eu am scris-o cam așa. Dacă m-am și priceput la cuvinte apreciați dumneavoastră. Oricum cuvintele sunt de prisos la o faptă de viteaz…

Doar un om…

Dacă aș fi un înger presărat pe acest Pământ nu aș cere multe lumii. Nu aș avea nici aripi multe și o aură deasupra. Aș zbura peste oameni și le-as mai lua din gândurile cele rele și le-as pune numai bune. Trecerea prin spitale ar duce o îmbrățișare celor care au nevoie și o încurajare că își vor vedea din nou lumea și pe cei dragi din ea. Aș mai trece peste cei care mai lucrează pentru o bucățică de pâine care să o ducă acasă. O speranță de mai bine și un gând bun nu strică nici celor care învață și pe alții pe internet și prin mijloace care nu înlocuiesc prezența efectivă în școală. Nu poți înlocui cu mijloacele video un suflet și nici sentimente. Dovadă încă o dată că o senzație, veche de când este lumea, nu poate fi înlocuită de o vedere virtuală. Aș zbura și peste ogoare să le spun celor ce-l trudesc că samanta pusă în primăvară nu se pierde ci se transformă în al ei rod când va fi vremea. Pentru cei cu animale le-as face iarba aleasă ca să poată să se înfrupte cele care au copite. După atâta zbor de bine aș ajunge lângă locul unde își au odihna cei care au plecat prea devreme de lângă cei dragi. Mângâierea le-as duce o în dar, însă chiar nimic nu înlocuiește plecarea cuiva drag. Poate doar să ne amintim acolo mai este încă un înger păzitor care ne veghează veșnic pașii și se bucură de sus și se întristează veșnic când în suflet este amar. Într-un final le-as da oamenilor și aripi tocmai ca să zboare adesea chiar dacă numai cu gândul spre locuri îndepărtate care să le aducă adesea și frumosul și speranța la ofertă. Aș face și chiar promoții cu cât ai mai multe lucruri care te apasă ar primi aripi de gânduri cu care să zboare cât mai departe de locurile suferinde și infestate de boală și de frică. Celor singuri în această vreme le-as crea un prieten care, chiar dacă pare aievea, să-i asculte simplu și fără întrebări absurde.
Cum este lumea făcută nu sunt înger decât rar nici măcar o dată pe an. De multe ori poate sunt un drac impielitat care mai face și lucruri rele. Până la urmă,cu regret în suflet, spun, sunt doar cel care scrie rândurile acestea simple, fără lauda sau ură. Cred că sunt așadar, doar un om..