Covid 19 de acum un an


Într-un film produs la Hollywood există o liniște teribilă dinaintea declanșării acțiunii. Toate încep să se cutremure treptat crescandu-și viteza și intensitatea. Fundalul muzical însoțește amplificand tonul și ritmul arată bestia care atacă nemilos și perfid. Oamenii sunt sfartecati, iar supravietuitorii depășesc recordul mondial la alergarea de viteză. Totuși nu suntem intr-un film regizat de Steven Spielberg și nici măcar de Alfred Hitchcock. Cu toate că păstrează ideea filmului realitatea bate filmul. La final există supravietuitori bandajati. În unele filme mai apar și eroii pozitivi bineînțeles și cu premiul feminin de rigoare.
În anul 2020 nu suntem intr-un film cu toate are toate aparențele unui scenariu bine pus la punct a cărui regizor sau regizori nu-i cunoaștem. Cunoaștem doar personajul negativ pe nume Covid 19 sau Coronavirus. Actorii sunt oamenii din multe locuri ale lumii. Acțiunea a început în China ca multe altele. Povestea cuprinde victime, infestati, izolare, carantină și stare de urgență și mai nou alertă. Și mai nou se îmbină starea de alertă cu starea de relaxare. De așa relaxare, cum este în ziua de astăzi, aș prefera să ma cam lipsesc. Întrebarea este ce urmează? Cum nu suntem prezicatori sau urmași de ai lui Nostradamus presupunem. Numai că aceste presupuneri ne dă o stare de teamă și neliniște. În tot acest timp americanii sunt prieteni cu nordcoreenii și cu rușii? Teroriștii s-au cumințit și și-au găsit alte hobby-uri ? Producătorii de arme și traficanții de arme produc păpuși cu chipul lui Covid 19? Chiar toată lumea trăiește ca în Rai și răul prezent în oameni de mii de ani s-a pocait? Dictatura este de domeniul trecutului și acum toată lumea trăiește vremuri de prosperitate și bunăstare?
Din păcate aceste răspunsuri rămân pentru persoane mult mai bine pregătite decât aceste rânduri. Cert este că blocajele economice din ultimele trei luni afectează și celelalte aspecte ale societății. Deja există oameni fără un loc de muncă sau în șomaj tehnic. Cifrele probabil nu sunt încă suficient de cunoscute. Dacă ne luăm după spusele lui Raed Arafat și statistică suntem încă amenințați cu monstruoasa stare de urgență. Mai mult spun vocile magnifice din sănătate românești pericolul celui de al doilea val al Coronavirus sau un update de Covid 20 nu a trecut. În orice caz vremurile ciudate de pandemie nu s-au încheiat. Pentru fiecare om depinde cu ce atitudine va primi toată povestea aceasta. Dacă considerăm că intrând în panică vom rezolva ceva nu veți rezolva. Fiind prea optimiști în anul 2021 nici așa nu vom rezolva ceva deosebit. Mai simplu ar fi ca să ne antrenam mintea pentru ce este mai bun și să ne pregătim pentru ceea ce este mai rău. Neavând așteptări, pozitive sau negative, nu vom avea dezamăgiri. Și oricum viața merge înainte cu Dumnezeu sau fără El…

Istoria subiectivă


Istoria are multe definiții. Cea mai la îndemână definitie este că studiază trecutul omenirii din cele mai vechi timpuri până astăzi. Mai mult ne ajută să înțelegem fenomenele din prezent. Într-adevăr istoricii ne-au pregătit pentru coronavirus. De unde știm despre trecutul oamenilor? În mare parte avem istoria scrisă și nescrisă. Apelăm în cadrul izvoarelor scrise la cărți, documente sau alte izvoare scrise. Cărțile sunt scrise de istorici care au tratat de mai multe ori subiectul respectiv sau doar izolat. În acest sens se poate pune întrebarea în ce scop a fost scrisă cartea sau în ce perioadă. Mai departe istoria României scrisă în perioada comunistă diferă de istoria scrisă în perioada după anii 2000. Mai mult istoria unui om bogat este scrisă altfel decât istoria unui om sărac. Cartea poate să fie scrisă cu un anume scop care poate să îndepărteze de adevăr realitatea evenimentelor. Dacă anumite cărți sunt punctele de vedere scrise ale unor istorici cât adevăr există în ele? Dacă vrem să cunoaștem adevărata istorie se spune că trebuie să apelăm la cei care au trăit-o. Dacă apelăm de exemplu la un scrib din timpul lui Alexandru cel Mare va trebui să ne dăm seama că respectivul scrib nu putea să scrie negativ despre împăratul macedonean. Probabil nici alții nu ar fi îndrăznit pentru și-ar fi pierdut viața. Istorie orală în schimb pare puțin mai departe de subiectivism, dar categoric nu putem apela la o persoană care să ne povestească despre Ștefan cel Mare și care a trăit în timpul său. Motivul este simplu. De asemenea dacă întrebăm persoane despre perioada comunistă din nou există subiectivism. Multe persoane pentru că s-au descurcat mai bine ne vor spune că a fost mai bine decât în zilele noastre. Altele vor susține aceeași afirmație pentru că erau mai tineri și puteau munci, iar alții că a fost mai rău.
Din motivele mai sus menționate se poate afirma că trecutul oamenilor ar trebui să fie doar o părere a unor oameni mai mult sau mai puțin subiectivă. Dacă se apelează la arhivele statului sau la alte acte nealterate de situația perioadei respective s-ar putea să pornim spre adevăr. Cât despre situația prezentă din România s-ar putea să ne dăm seama că trăim o pandemie pe care nu știm cum să o trăim și ce trăim de fapt. Poate până la traducerea istoricilor va mai trece ceva timp, iar până va apărea în manualele de istorie și va fi afacerea unor persoane dezinteresate de adevăr și agreate politic vor mai trece câteva secole. În concluzie fiecare crede ceea ce vrea și ce știe. Păcat că unele persoane se cred atotcunoscatori ai vremurilor istorice și nu își dau seama că cu cât vei cunoaște mai multe cu atât va trebui să studiezi mai mult și mai mult. Noroc că subiectivismul nu va dispărea prea devreme, iar superioritatea românilor este eternă. Ei și cât de multe lucruri mai sunt de învățat…

Perfect

Lumea în care trăim este formată din tot felul de oameni. Tipurile de oameni care cer foarte mult de la viață și mai ales, de la ei înșiși. Recunoaștem sau nu recunoaștem aproape toți dintre noi suntem perfectionisti. Involuntar și mai puțin voluntar idealizam momente din viața noastră și de multe ori, oameni. În primul rând avem mari așteptări de la o întâlnire amoroasă, de la prieteni și în primul rând, de la noi. De asemenea, idealizam cunoștiințele, un loc de muncă, casa în care trăim și multe alte aspecte din viața noastră. Cerem perfecțiune de la noi în prea multe momente și chiar, senzațiile sau sentimentele noastre să fie perfecte. Când introducem expresiile “așa trebuie să fie ” sau și mai larg răspândită “așa se cade” deja avem un tablou plin de așteptări și iluzii. Numai că, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în viață, fiind perfectionisti, riscăm ca să fim dezamăgiți sau coborâm din rai în iad în câteva momente. Noi, ceilalți oameni, momentele din viața noastră sau celelalte aspecte ale vieții noastre, mai devreme sau mai târziu, ne vor dezamăgi. Cauza nefericirii perfectioniste nu este nevoie să o căutăm prea departe și este suficient ca să ne uităm puțin în oglindă. Greșeala este că cerem fără măsură de la viață și că momentele noastre de fericire depind de partea exterioară și nu accea interioară. Pentru a nu fi dezamăgiți ideal ar fi ca să nu avem așteptări de la viață și să luăm totul așa cum vine. Problema este că neavând așteptări de la noi riscăm ca să devenim mediocri și atunci, poate că ar fi nevoie ca să apreciem viața și oamenii așa cum sunt și să cunoaștem cât și ce să cerem, dar într-un mod echilibrat. De asemenea, nu are un anume sens blamarea vieții pentru că nu s-a întâmplat sau cineva nu a reacționat după sfânta noastră voință. Viața nu este făcută întotdeauna după voința noastră ci din alegeri. Ele merg așa cum ne este capacitatea și mai ales posibilitatea și categoric, înseamnă acceptare, apreciere față de propria persoană, iar în cazul părții exterioare de înțelegere și de respect. Așa că dacă vrem ca să vedem o schimbare semnificativă în lume, prima schimbare se va produce în primul rând în noi și restul vor veni treptat și de multe ori, de la sine cu răbdare, calm și puțină iubire că nu ustură, ca și condiment al vieții, ci chiar este indicat și recomandat. Deci alegem ca astăzi să trăim momente cât mai fericite pe măsura priceperii și posibilității vieții..

De vorbă


În vremuri străvechi peste mări și țări se afla un ținut mirific numit Pădure. Aici trăiau în liniște și bună înțelegere toate păsările și animalele din ținut. În acele vremuri păsările și animalele aveau un grai comun. Pe lângă acestea trăiau și spiridusi, elfi, gnomi, centauri și minotauri. Ele erau atât de bune la suflet încât nici nu se barfeau și nici nu se mancau unele pe altele. Cerul era tot timpul senin cu o căldură care îți imbia sufletul și gândul. Chiar și zanele și duhurile pădurii se minunau de viața din acest ținut.
Într-una din zile s-a lăsat un nor negru asupra ținutului și de nicăieri a apărut o ființă pe numele ei Om. Era un suflet hain și arogant dornic de a face rău. Vietuitoarele ținutului, prietenoase și bune la suflet, au vrut să-l hrănească și el le-a distrus toată mâncarea. Omul a început să le taie și să le dea foc pădurilor. Nici apa nu mai era limpede și cristalină ca odinioară. Toate vietuitoarele s-au speriat și au început să dea vina unele pe altele pentru distrugerile ființei numite Om. Și de atunci au început să se mănânce între ele. Tigrii pe antilope, leii pe girafe și așa mai departe. Toate vietuitoarele ținutului Pădure au fugit în toate părțile Pământului și au refuzat să mai folosească graiul comun vorbind fiecare pe limba cunoscută și astăzi. Animalele fantastice pe care le cunoașteți s-au refugiat în povești și basme. Iar Omul distruge și astăzi. Mai aproape de zilele noastre s-au mai întâlnit o dată și au mai folosit limbajul comun dorind să se răzbune pe ființa numită Om. Ele fiind bune la suflet nu au vrut să-i facă rău omului. Și totuși după zile întregi de povești și vorbe liliecii s-au ridicat în fața tuturor și le-au spus vietuitoarelor că ei se inhama la această poveste. Le-au povestit ei acolo că și frați de ai lor ar fi pierit din cauza rautatii omului. Și-au amintit ei de rude de ale lor care au o boală numită Coronavirus și trăiesc ca vai și amar în China. Mai departe ce au mai povestit nu ne este nouă dat să știm.
Continuarea poveștii ar trebui să o știm deja că o trăim. Liliecii au fost mancati de oameni și în zilele noastre trăim o frumoasă poveste de dragoste cu coronavirus.
Îngrijorarea ne macină, preocupările nu mai sunt aceleași, am stat în izolare și în stare de alertă. Purtăm mască peste tot și mulți oameni au rămas fără locuri de muncă. “Ingrijorarea și teama omului față de viitor va strica liniștea interioară a omului. Trăind vremuri nesigure și este bine să luăm fiecare zi așa cum este fără a ne gandi prea departe. Suntem ca indivizi mai puternici decât credem și le putem duce pe toate.” Așa le-au spus restul vietuitoarelor liliecilor din China pentru a le transmite oamenilor. Iar eu am încălecat pe o sa și am scris aceste rânduri așa.

Povestioara

A fost odată, tare demult, pe când nu era nici timpul, un tărâm care nu-și cunoștea nici începutul și nici sfârșitul. Acolo tot ceea ce trăia nu avea un final anume și astfel, nu știau nici începutul vieții și nici moartea. Începutul vieții nu-l știau pentru că nu-l cuprindea memoria lor, iar de sfârșit viața lor nici că avea nevoie. Pe cuprinsul taramului se aflau numai vieți vesele pentru că pesemne, am uitat, totul se întâmpla chiar înainte ca tristețea să apară pe Pământ. Oamenii care trăiau erau veșnic veseli, spuneau glume și cântau, exprimându-și recunoștința și aprecierea, în fiecare dimineață dimineață, amiază și seară, pentru ceilalți. Îmbrățișarea era obișnuită și era ca o formă de salut, să strângi mâna ceva firesc, iar “te iubesc” atât de comun ca astăzi soarele. Compuneau și poezii, munceau doar cât să mănânce pentru că nici Lenea nu era inventată. Persoanele de atunci nu știau ceea ce înseamnă nici să bârfești și nici să vrei răul altei persoane pentru că nici Invidia și Răutatea nu le erau cunoscute. Orgoliul și Supărarea erau cuvinte străine și doar în anumite locuri îndepărtate știau că ar putea ca să existe. Zâmbeau de când se trezeau și până când dormeau, oameni și animale sau insecte. Oamenii cu animalele de casă, cele mai sociabile dintre ele, trăiau fiecare apropiate, muncind împreună atât cât puteau și fără să se certe. Animalele mai timide și mai retrase trăiau ascunse în păduri sau sus pe munte. Cearta, poate vă mirați, nici măcar nu exista pentru că totul era în comun și nu aveau chiar nimic de împărțit și nici dorința de a avea mult, Hraparet și nici Zgîrcenia nu apăruseră. Zeul lor le dădea la fiecare după meritul, recunoscut de toată lumea, pentru că, înainte de toate viețuitoarele, era cel mai cinstit și corect judecător al vieții lor. Nemulțumire și Neîmplinire neexistând totul părea un ideal și nici măcar un sentiment urât nu circula prin viața lor. Poate că acest tărâm ar mai exista și în ziua de astăzi dacă oamenii s-ar aprecia, iubi și înțelege și aceasta nu ar fi de povestit numai din cărți..

Altfel, rând pe rând, a apărut răutatea, a fi hraparet sau zgârcit, nemulțumirea și neîmplinirea pentru că, de multe ori pare, nici Dumnezeu nu este, tot timpul, corect și cinstit cu lumea. Lenea, de multe ori, este mai premiată decât hărnicia și așa, în orice om, apare neîmplinirea și nemulțumirea. Numai că legile Universului ne spun că ceea ce nu sau pe cine nu apreciem atunci când este momentul riscă să dispară pentru a ne aminti că nimic și nimeni nu este etern. Poate că avem impresia că doar câteodată prostia, dar și această poveste este discutabilă și prea subiectivă. Povestioara ar mai continua și în ziua astăzi, dar aceștia suntem noi, ca oameni, plini de defectele altora și de calitățile noastre. Poate, amândouă în același timp și în aceeași persoană și tot mai judecăm și condamnăm dinainte de invenția timpului și până astăzi. Oricum eu tot am încălecat pe o sa, mai bună sau mai puțin bună și am scris aceste rânduri aproximativ așa fără petreceri de trei zile și trei nopți…

Frumosul nu are vârstă


Viața cerebrală a unui om se numără în ore, zile, luni și ani. Cineva a avut ideea să ne împartă în bebelusi, copii, adolescenți, maturi și bătrâni. Frumosul oare poate să fie împărțit așa? Eu cred că frumosul nu are vârstă pentru că nu este împărțit în timp. Există dintotdeauna și va există atâta timp cât căutăm frumosul. Frumosul, dincolo de cuvinte, este artă. Arta cuprinde literatura, pictura, sculptura sau dacă vreți cinematografia. Bineînțeles că mai sunt și altele. Adică putem că “Epopeea lui Ghilgames ” este învechită? Avem curajul să spunem că Socrate, Platon sau Sofocle sunt bătrâni? Îndrăznim să-i facem pe Mihai Eminescu, Ion Creangă sau Octavian Goga ramoliti? Să spunem fără menajamente si remușcări că Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu sunt expirati? Voltaire, Victor Hugo sau Shakespeare să se pensioneze? Ei trăiesc în timp și spațiu și vor trăi atât timp cât le citim operele și vom citi din ei. Ciprian Porumbescu, George Enescu sau Nicolae Grigorescu au murit fizic, dar spiritual nu-i găsim de fiecare dată când ne încântă privirea sau auzul creațiile lor? Și să mă ierte ceilalți și sunt mulți pe care nu i-am pomenit, dar un calculator sau orice alt mijloc electronic nu-i va ucide. Doar le oferă un alt mod de viață. Din acest motiv nici oameni frumoși nu sunt clasificati ca și timp. Și până la urmă cine suntem noi, trecători prin lumea aceasta, să vrem să ucidem frumosul? Biete ființe cu două mâini și două picioare dotate cu un creier ceva mai dezvoltat decât a animalelor care uită de multe ori că dacă vrem să existe frumos și bunătate în lumea aceasta trebuie în primul rând să-l cultivam în noi. Dacă nu ne oprește rațiunea să-l cultivam și în ceilalți de bună voie și nesiliti de nimeni. Aceste lucruri le vom face dacă vrem să ne fie prezent spiritul după viața fizică. În rest nu suntem demni de mai multe în fața bolilor..Poate se plictisesc și covizi și pleacă în alte lumi. Zic și eu ca o părere umilă și modestă….

Ai fost pionier?

Eu am devenit pionier în toamna anului 1988 la Oarba de Mureș. Trebuia cu fiecare ocazie festivă să mă duc îmbrăcat ca și pionier. A fost o mândrie deosebită pentru un rușinos și timid elev de clasa a 2-a și a 3-a. Aveam și o clasă mai mare care trebuia să ne poarte de grijă. Dar pe cine poate să mai interese și povestea aceasta când pare astăzi ca și cum nici nu ar fi fost?

România frumoasă


Trăim în una dintre cele mai frumoase țări din lume. Avem munți, câmpii, dealuri și podisuri. Tot la noi sunt râuri, lacuri și mare. Avem unul dintre cele mai bune pământuri agricole. La noi sunt codrii verzi și brazi și văi întinse multe. Sunt trecători și defileuri sute. Avem cetăți multiple. Știați că Sighișoara este printre puținele cetăți locuite din Europa? La noi sunt mănăstiri și biserici vestite în Europa. Ați auzit de albastru de Voronet sau de Biserica neagră din Brașov? Avem în cărțile de istorie mari conducători sau domnitori. Poate că li se spunea valahi, vlahi, blachi, dar nu erau români? Știți ce frumos se vorbea de ei în cărțile străine? De Ștefan cel Mare, atletul creștinătății, sau de Mihai Bravu și de mulți alții? Și turcii își amintesc cu drag de Vlad Țepeș pentru că a tras pe mulți în țeapă. Apropo nu-l mai denumiți Dracula pentru că nu a fost vampir. Avea alte defecte sau boli, dar vampir categoric nu era. Și Bram Stoker știa acest lucru, dar de dragul poveștii de ce să nu inventeze? Să întrebăm un francez cine a fost George Enescu, Emil Cioran sau Emil Racoviță și s-ar putea să știe cine a fost. De Petrache Poenaru care a inventat stiloul ați auzit? Oamenii străini ascultă și astăzi pe Ciprian Porumbescu. Știți cine a luat prima notă de 10 din istoria gimnasticii? O româncă cu numele de Nadia Comăneci. Știți că Gheorghe Hagi este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari jucători ai lumii. Și lista poate continua, dar înșiruirea își va pierde din esență.
Având în vedere că avem atât de multe de spus frumos de România de ce o blamam? De ce considerăm o țară atât de frumoasă de vină pentru problemele voastre? De ce nu recunoaștem că noi suntem de vină de situația din România și după aceea clasa politică? De ce dorim țării acesteia mândre răul și nu ne ridicăm la frumusețea ei? Este comod și simplu să dăm vina pe alții când noi și mentalitatea noastră falimentară este de vină. Coronavirus este doar un bonus la ceea ce trăim. Suntem capabili să fim mai frumoși sufletește și să rasturnam un sistem prin schimbarea gândirii. Dacă credem că nu are rost și că nu se poate, copiii voștri ne vor blama și vor trăi mai rău decât noi. Putem cumpăra multe, dar viitorul lor nu-l vom putea cumpăra așa cum nu ne putem cumpăra nici sănătatea și nici viața. Un singur lucru a fost vândut: mândria noastră națională și aceasta nu o vom putea răscumpăra. Iar dacă vrem să mai schimbăm ceva Deșteaptă-te române din somnul cel de moarte în care te-ai adâncit singur!

Sistemul religios în Mesopotamia

Religia asiro-babiloniana a fost la origine cu precădere naturistă. Atunci omul venera forțele și fenomenele naturale care-l dominau și care-l uimeau. El le atribuia o putere deosebită considerându-le zeitati. Prin urmare a apărut cultul animalelor precum și venerarea forțelor naturale: fluviile, munții, furtuna, cultul extinzîndu-se și asupra altor obiecte.

Dintre zeii principali amintim pe Anu care era stăpânul cerului. Enlil era stăpânul uraganului și al potopului și comanda oamenilor, fixând destinul lumii. Odată cu constituirea unor state mai stabile, preoții au încercat să pună ordine în haosul creat de multitudinea zeilor cu caractere identice. Zeii foarte asemănători au fost reduși la unul singur care avea cea mai mare faimă. Cei rămași au fost împărțiți în triade. Prima triadă cuprindea pe Anu, Bel și Ea, iar a doua pe Sin, Shamash și Adad. Fiecăreia i se alătura o zeiță reprezentând principiul creator feminin. În cadrul clerului, regele era pontiful, dar delega această funcție lui urigallu, marele preot care comanda clerul, corpul preoților. O mare parte a timpului, locuitorii și-o consacrau slujirii zeilor. Zeilor li se aduceau prinoase și jertfe. La început, în Sumeria, persoana care avea calitate de preot era și rege. Existau preoți care se ocupau cu rugăciunea, alții cu jertfele, unii cu muzica din temple, alții cu divinatia sau cu interpretarea oracolelor. În primele secole ale istoriei sumeriene, omul trebuia ca să se prezinte gol în fața zeului pentru ca zeul să-l vadă fără nicio pată sau mască. Preoții locuiau în temple sau în propriile lor locuințe fiind plătiți în produse agricole. Ei aveau mai multă influență în Asiria decât în Babilon. Conduceau pe slujbașii mireni ai templelor, funcția fiind rezervată numai fiilor din aristocrație. De asemenea, preotul avea un rol însemnat căci el lua însemnele regale pe care le restituia mai târziu. Avea și rolul ca să ungă cu miruri și unsori, bine mirositoare, statuile zeilor. Preotul vrăjitor era posedat de divinitate, iar la sărbători însoțea procesiunile zeilor. Magia neagră era pedepsită cu moartea și totuși, preoții, asipu, aveau datoria ca să înlăture mânia zeilor și demonilor prin vrăji. Aveau însărcinarea ca să stabilească dacă o zi era fastă sau nefastă. Corpul preoteselor avea o mare importanță și erau conduse de marea preoteasa, entu. Cele mai multe făceau parte din cultul zeiței Istar. Unele preotese par a fi avut rolul de a permite credincioșilor să efectueze cu ele actul care, prin magie plăcută, făcea ca să crească numărul membrilor și al cirezilor. În orice caz, mai multe categorii ale acestor preotese nu trebuia să aibă copii sau cel puțin, aceștia nu aveau o existență legală.

Preoții, înaintea marilor ceremonii, făceau o slujbă specială pentru a cere iertare zeilor pentru greșelile pe care erau siguri că le vor face a doua zi în timpul slujbei. Cele mai complicate ritualuri erau acelea la care participa și regele precum și cele necesare pentru construcția templelor. Trebuia purificat locul și atinsă curățenia morală prin izgonirea vrăjitorilor și a magicienilor. Munca de construcție a templului era însoțită de rugăciune, de sacrificii și de purificare. Când templul era terminat, zeii erau introduși cu un ritual conform momentului. Ritualurile mesopotamiene au fost influențate de concepția negativă asupra celor ce se întâmplă după moarte. Din această cauză nu au existat morminte somptuoase. Mortul era, la început, îngropat gol în pământ ca, mai târziu, să fie acoperit cu rogojini de trestie și închis într-un fel de butoaie de pământ ars, care țineau loc de sicrie sau așezat în cavouri boltite. Lângă el erau puse vase cu hrană și băutură. După un timp, imitandu-i pe egipteni, bocitoarele rosteau lamentările rituale.

Bibliografie: Constantin Daniel, Civilizația asiro-babiloniana

Despre Covid 19

Nu am venit pe acest Pământ ca să ne învingă o boală. Nici măcar frica de coronavirus nu trebuie să fie mai puternică. Nu ne-am născut să purtăm toată viața măști și mănuși sau când tuseste cineva să ne înghețe inima. Nici pe copii nu merită să-i învățăm moartea și mai ales frica de moarte. Nu vrem copii fricosi care să se teamă de viață. Vrem să trăiască și să se bucure de ceea ce este frumos. Vrem să lupte pentru ceea ce este al lor și să fie puternici pe zi ce trece. Nu vreau să amenajam biserici pentru morți. Să arate ca și o cocioaba. Nu contează acolo cum este , dacă simțim chemare să ne rugăm nu ca să admirăm peisajul. Să ne amintim că Iisus s-a născut intr-un staul nu în Catedrala neamului evreu sau intr-un hotel de 5 stele. Nu ne-am născut ca și Covid 19 să ne sape o groapă. Nici măcar preoții nu ne vor cânta. Am venit pe acest Pământ să luptăm să fim fericiți, să ne bucurăm de clipele petrecute de cei dragi. Nu am venit în această lume și în corpurile noastre să ne urăm unii pe alții sau să fim invidiosi unii pe ceilalți. Faceți-o dacă vreți neapărat în altă viață, dar nu aici și nu în această viață. Dacă credem în aceste lucruri să o facem în junglă unde vom fi un tigru sau o hienă. Acolo nu vom avea de ales. Aici avem și anume să nu ne lăsăm dominați de frica sau să luptăm lupta împotriva ei. George Coșbuc știa acest lucru că viața este o luptă deci te luptă. Nu am venit să fim proști și nici măcar inculți. Categoric nu am venit aici să murim de Covid 19 și nici frica să ne omoare lent și sigur în fiecare zi. Deci ce alegem: viața sau frica de moarte ?