Suntem capabili

Suntem capabili de multe lucruri. Suntem capabili de rău și suntem capabili de bine. Suntem în stare să ne vorbim între noi, să ne omoram cu cuvinte, fapte și vorbe. În același timp suntem în stare să strângem bani ca să ajutăm oamenii loviți de soartă. Distrugem natura, animalele, mediul și orice altceva ne înconjoară. În același timp sunt oameni care luptă și investesc în conservarea naturii, pentru apărarea drepturilor animalelor și protejarea mediului. Promovăm incultura, lipsa bunului simț și a respectului. În același timp criticăm aceste lucruri. Trecem pe stradă prin orice loc posibil și nu acordăm prioritate celor din fața noastră sau din alte direcții. În același timp ne enervează cei care fac acest lucru chiar dacă noi o facem. Profesorii promovează elevi dintr-o clasă în alta care nu știu să scrie și să citească sau nu meritau să promoveze clasa și în perioada pandemiei de coronavirus vreau corectitudinea evaluării online și la examenele naționale. Facultățile se plâng de nivelul scăzut de cunoștințe al studenților și se organizează examenul de admitere la facultate prin concurs de dosare. Profesorii deplâng sistemul de învățământ și nu a fost în stare nicio școală sau un sindicat al profesorilor să organizeze o grevă. Ne plângem de doctori că sunt spagari, dar în același timp acordăm atenții doctorilor și asistentelor. Vrem ca sistemul medical să salveze România de coronavirus și nu am investit în el de cel puțin 30 de ani. Contestam amenzile acordate în perioada epidemiei de coronavirus și ne așteptăm ca oamenii politici să respecte legea. Votăm conducerea țării după aspect fizic și câștigarea unui scandal media sau după cantitatea de produse cu care ne-au cumpărat voturile și după aceea criticăm că nu ne reprezintă interesele. Ne așteptăm ca în țara aceasta să se schimbe lucrurile , dar noi nu schimbăm nimic. Ne deranjează locul de muncă și așteptăm zilele libere, dar nu refuzăm nici un ban. Ba chiar încercăm să facem cât de multi putem. Credem că le știm pe toate și sunt atât de multe de învățat. Avem săli de fitness și piste de alergat, dar suntem într-o bună parte obezi. Avem pretenția ca să nu fim criticați și suntem cei mari barfitori. Sărbătorim ziua națională, 24 ianuarie, 9 mai și orice zi istorică se poate și în restul zilelor injuram țara și prostia locuitorilor ei. Ne deranjează televiziunile politice și emisiunile de divertisment și le criticăm, dar aceste televiziuni sau emisiuni au cea mai mare audiență. Ne dorim să se redeschidă bisericile, dar nu respectăm nici măcar o poruncă nici măcar duminica. Cât timp aceste lucruri se întâmplă și continuăm contradicțiile la nesfârșit este greu de crezut că locuitorii ei se vor schimba în bine. Și ne întoarcem și data aceasta către Dumnezeu să ne mai salveze o dată. Sau măcar virusul să se ducă departe, să nu-l mai prezinte la știri, să nu afecteze pe cei cunoscuți. În rest să se plimbe pe unde vrea. Oare mai speră cineva că un biet coronavirus este mai puternic decât realitățile oamenilor și că le va învinge și după plecarea lui toți oamenii vor fi buni în toate domeniile vieții lor din România? Personal mi se pare o glumă acest lucru. Un haz de necaz în liniștea serii eventual caracteristic poporului român. Un popor care crede că Dumnezeu se află numai într-o clădire sau undeva sus și numai dacă pupă icoane sau moaște îl vede. Că de glume ne ținem de ani de zile, dar ca deobicei de la teorie la practică și de la vise la realitate este un drum lung. Drum pe care încă nu a pornit acest popor a căror locuitori sunt plini de contradicții. Cam atât mă pricep și eu, mai cunoscător decât ieri și mai puțin cunoscător decât mâine..

Melc codobelc

Fiind un melc pe un asfalt udat de gânduri umane efemere, ieșeam din cochilia mea, întotdeauna după ploaie. Scoteam coarnele mele, tot mai fioroase, la dor de viață și de Dunăre. Mă incruntam adeseori, spre a lumii în veci mirare. Cu o viteză asemuită numai mie, tot așteptam o rază, tot mai mică, dar de soare, spre a se întoarce a lumii veșnice blândețe și a lumina întreaga zare.
Astăzi, chiar dacă cerul este încruntat, prefer ca să ma ascund în cochilie și să mi tainuiesc dorurile toate numai mie, pentru vremurile optimiste, care vor mai fi să vină. Mă ascund de nostalgie și de dor, cuprins de clipa tot mai prezentă, fiind trezit din când în când, de pașii tot mai apăsați a unui melc grăbit, care vine tot mai gălăgios. Prefer să nu îmi fie teamă de bipezi pentru că totuși nu au ce să mi facă. Am fost un melc, mai curajos, care a învins și rame și chiar frunze, care cu greutatea lor m-au apăsat, spre sentimentele de slăbiciune. Sunt însă și puternic și aștept finalul unei existențe efemere pentru că, așa este nemislotiva lege a firii mele, renasc după o ploaie deasă și mă topesc sub soarele tot mai dogoritor. Oamenii nu mi se par prea diferiți, pentru că, pe undeva, natura ne-a făcut pe toți la fel. Noi vom renaște după fiecare ploaie și când credem că suntem mult prea puternici, trimite o vijelie care ne doboară. Aceia sunt însă adevărați învingători care se mai ridică o dată și încă o dată. Pentru alte povești mai deosebite în continuare, putem să apelăm la melcii aceiași cu două picioare care cântă mai gălăgios și mai brutal. Și a venit și ploaia..a spus alt melc

Dimineața ironic însorită

Într-o dimineață lină ,ce aduce a senin, umblă câinii cu colaci în coadă, cu copiii după ei. Râsetele din depărtare, chiar anunță un solemn moment, ceea ce este testarea pentru oamenii adulți. Bucuroși, dragii copii, de rezultatele obținute în ziua precedentă, astăzi este o formalitate. Dacă vor fi rezultatele grandioase va fi datorită muncii lor asidue și de acasă ,din școala online probabil, nu din Warcraft sau alte jocuri, pe care elevii nu le joacă cu profesorul pe mute. Munca părinților cu elevii, de asemenea, merită menționată, care aduce întotdeauna cunoștințe și mai rar o bună creștere. În schimb dacă rezultatele sunt slabe, de vină va fi învățătoarea sau profesorul de limba engleză poate, toate acestea fiind făcute sub oblăduirea sfântă consimțită de profesorul de religie, care, preferabil, nu este preotul comunității. Cine mai predă și educație fizică, poartă o culpa de răsunet, pentru că a tăiat din energia evaluatului de a patra. Ministrul va trebui să ia măsuri dure, nu de înmormântare a cadavrului numit învățământ, ci împotriva celor care mai trec și pe la catedră.

Despre creșteri salariale, nici nu mai poate fi vorba, ci despre examenele care vor urma și pentru elevii terminali și probabil profesorii, care ar putea să fie terminati, după un an școlar online, fizic, toate după scenariile multicolore realizate după incidența sfântă. Doamne ajută să fie bine și foarte bine la rezultatele testării! Oricum, judecătorii cadrelor didactice sunt părinții sau ministerul improvizației și al educației cu planuri pe termen scurt și foarte scurt. Oricum elevii au fost dezinteresați tot anul școlar și acum vine recompensa. Până atunci să trăim bine, fiecare pe unde mai poate trăi!

Recunoștința

Într-o perioadă în care viața ne oferă nesiguranță și neîncredere în vremurile viitoare, ar fi nevoie ca să ne oprim din drumul tulbure al acestor sentimente și să ne uităm în jurul nostru. Nu doar ca să ne uităm ci să și admirăm priveliștea și mai ales oamenii apropiați. Poate că peisajele vor rămâne tot acolo și după lungul și în același timp efemerul moment al existenței noastre de pe pământ. Oamenii însă nu vor fi veșnic aici. În special persoanele dragi sunt trecătoare și chiar mai fragile decât credem noi în această viață. Doar noi sau chiar ele consideră că sunt eterne și totuși ele nu sunt în acest fel pe pământ. De asemenea sunt persoane pe care le considerăm prieteni sau simple cunoștințe care trec prin viața noastră asemenea unui vânt liniștit de primăvară și pleacă lin sau năvalnic în funcție de vicisitudinile vieții. Oricum sunt, toate aceste persoane, lasă urme în memoria și îndeosebi în sufletele noastre. De la unele persoane învățăm, în parte, trăsăturile pozitive, dar și acelea negative. Din păcate de la unele persoane învățăm ca să nu fim ca ele. Acestor oameni, buni sau mai puțini buni, așa cum putem ca să-i împărțim, le datorăm anumite lecții predate de ei pentru studiul nostru în cursul vieții.
Din acest motiv ar fi nevoie ca să le putem fi recunoscători și să fim mulțumiți că au făcut parte din viața noastră. Poate că partea negativă nu au dorit ca să și-o expună, dar poate și-au atins limita lor existențială și spirituală. Iertand aceste persoane și mai ales pe noi contribuim la eliberarea stărilor negative din existența noastră și acceptăm rolul lor în povestea vieții noastre. Iubirea de sine și respectul pe care ar trebui să-l avem față de propria persoană ne îndeamnă să nu irosim timpul prețios pe care-l avem la dispoziție pe acest pământ și să ne lăsăm energia numai în mâinile acelor persoane care aduc ceva valoros. Este ideal până la urmă să fim recunoscători și față de propria persoană că suntem sănătoși și că am ajuns până în acest moment al existenței noastre. Suntem capabili de a ne lupta astfel cu valurile vieții întocmai cum sunt ele. Viața noastră poate să fie, în mare măsură, și cum decidem noi ca să fie, dar intotdeauna optimismul este de preferat pesimismului. Și totuși afară a fost în timpul zilei soare și a răsărit și luna și ne mai și ducem spre vară…

Ce suntem noi?

Zgarietori de rânduri, pe o placa virtuală, așternută într-un anonimat vizibil sau pe scurt oameni. Cutreieram gândurile, cu valuri de sentimente venite din trecut, palpabile în prezent și zburdalnice în viitor fără o ancoră anume. Ne suflă vântul în ceafă și ne ghidam cu dânsul acceptând pierzania noțiunii timpului. Cersim atenția și căutăm busola preluând o carma, care de cele mai multe ori nu ne mai aparține. Ștergem din praful amintirilor deșarte hranite cu iluziile simpatice și tot mai dragalase. Ne indragostim de soare și de întuneric, în cele mai multe momente, spre a ne pune retoric întrebarea a cui viață o trăim. Dorim noi și noi începuturi hrănindu-ne cu finaluri spre a trece o himeră prin tot atâtea glasuri. Latram la clipele hărăzite pentru un scurt repaus, spre a ne cumpăra hârtii pentru trecatoarele idealuri. Fugim și tot fugim numai spre a ne ascunde de adevăratul ego și alții sunt vinovații de maratonul nostru, hain și veninos. Viața noastră se tot scurge printre atâtea degete și doar ne plângem soarta că așa ne vrea destinul, ca să ne curme din valurile vieții tot atâtea vise care se nasc doar pentru a muri la nesfârșit în veci pe alți coclauri. Plamadim din cenușă o existență trecătoare spre a ne considera nemuritori în lumea aceasta noastră. Cumpărăm clipe, obiecte, corpuri și tot ceea ce vindem este din timpul nostru. Acestea vor ajunge o deșertăciune când în viața aceasta plouă cu zeci și mii de lacrimi pentru un trai irosit sau o fantasmă aparte a unor oameni goi de bunătate simplificată în fapte. Promitem tuturor că existăm, pozandu-ne în vedete și laptele și mierea hrănesc câinii cu colaci în coadă, regăsindu-ne întocmai ca în oglindă. Când vom fi aproape de a deveni picturi în sarcasticul tablou al vieții, zâmbind agresiv celorlalte exponate, ne vom da seama poate, că am râs unei lumi care ne-a râs în față. Într-un final rămâne scopul vieții: de a ne lăuda pe noi vizibil pentru a ne minți în suflet. Judecătorii și cei care ne mai condamnă, ne vor fura și clipe, dar hai să nu-i lăsăm măcar o dată în viață, chiar dacă pe finalul ei, să ne facă fatarnici față de noi înșine. Acolo suntem numai noi, privind clepsidra vieții, de la intuneric spre lumină și iar spre întuneric spre a vedea și raze și un biet om atotputernic și fragil etern. Așa suntem și noi ca oameni, doar biete călăuze, pentru alte ființe pentru că de fapt suntem numai biete copii ale unui singur Zeu, un doritor de viață și niciodată moarte a unui suflet imperfect. Cam atât numai știm despre existența noastră până în momentul vieții prezente…

Recunoștința

Într-o perioadă în care viața ne oferă nesiguranță și neîncredere în vremurile viitoare, ar fi nevoie ca să ne oprim din drumul tulbure al acestor sentimente și să ne uităm în jurul nostru. Nu doar ca să ne uităm ci să și admirăm priveliștea și mai ales oamenii apropiați. Poate că peisajele vor rămâne tot acolo și după lungul și în același timp efemerul moment al existenței noastre de pe pământ. Oamenii însă nu vor fi veșnic aici. În special persoanele dragi sunt trecătoare și chiar mai fragile decât credem noi în această viață. Doar noi sau chiar ele consideră că sunt eterne și totuși ele nu sunt în acest fel pe pământ. De asemenea sunt persoane pe care le considerăm prieteni sau simple cunoștințe care trec prin viața noastră asemenea unui vânt liniștit de primăvară și pleacă lin sau năvalnic în funcție de vicisitudinile vieții. Oricum sunt, toate aceste persoane, lasă urme în memoria și îndeosebi în sufletele noastre. De la unele persoane învățăm, în parte, trăsăturile pozitive, dar și acelea negative. Din păcate de la unele persoane învățăm ca să nu fim ca ele. Acestor oameni, buni sau mai puțini buni, așa cum putem ca să-i împărțim, le datorăm anumite lecții predate de ei pentru studiul nostru în cursul vieții.
Din acest motiv ar fi nevoie ca să le putem fi recunoscători și să fim mulțumiți că au făcut parte din viața noastră. Poate că partea negativă nu au dorit ca să și-o expună, dar poate și-au atins limita lor existențială și spirituală. Iertand aceste persoane și mai ales pe noi contribuim la eliberarea stărilor negative din existența noastră și acceptăm rolul lor în povestea vieții noastre. Iubirea de sine și respectul pe care ar trebui să-l avem față de propria persoană ne îndeamnă să nu irosim timpul prețios pe care-l avem la dispoziție pe acest pământ și să ne lăsăm energia numai în mâinile acelor persoane care aduc ceva valoros. Este ideal până la urmă să fim recunoscători și față de propria persoană că suntem sănătoși și că am ajuns până în acest moment al existenței noastre. Suntem capabili de a ne lupta astfel cu valurile vieții întocmai cum sunt ele. Viața noastră poate să fie, în mare măsură, și cum decidem noi ca să fie, dar intotdeauna optimismul este de preferat pesimismului. Și totuși afară a fost în timpul zilei soare și a răsărit și luna și ne mai și ducem spre vară…

Mi e dor

Mi e dor de mine, în zilele senine și pline de zâmbete. Când totul pare frumos în jur și plin de armonie sufletească. Dorul meu este de oameni buni, cu bun simț și civilizați, unde respectul nu are un preț sau o funcție. Mă simt nostalgic după sinceritate și fidelitatea față de valori și de principii. O cinste, cum oamenii mi-aș dori să o dețină și să o aprecieze la ei și la cei pe care i întâlnesc. Diferența dintre oameni să se facă după capacitatea fiecăruia dintre ei. Să ajung în vârful unui munte, de unde lumea să mi se pară mică și să prind aripi spre entuziasm, cu inima mea până la cer. Mi e dor de ochii blanzi și primitori ai bunicii mele de la țară, unde în curtea casei sale, numai un cocoș, era stăpân și câinele, chiar dacă în lanțuri, zburda la aroma unui os. Să dau binete fiecărui trecător, care mergea întotdeauna cu un “Doamne ajută” și cu povestea lor nespusă tot. Dor îmi este și de bunic, care îmi povestea de bau bau și de pe vremea în care munceai din greu prin oraș. Mi e dor de Sala și de Moșu, bunicii ai mei duși prea devreme, care în felurite momente au ascuns parte din copilăria mea și dus-o sus, printre stele.
Undeva și dorul se îndreaptă spre locurile spre lucrurile simple și modeste ale unei lumi, pierite poate prea devreme, când dascălul acesta începuse un drum didactic poposind la sat. De asemenea, mă mai încearcă un gând, răzleț și cu aducere aminte, de fiecare școală unde am fost și uitat sunt iar. Aceste momente frumoase mai rămân acum și dorul se hrănește din ele și sunt mai mult decât recunoscător că am iubit și am suferit și am să mai iubesc încă o dată. Așa este viața aceasta, făcută ca înainte de toate acestea, lucruri lumești nesemnificative, să-mi fie dor mai mult de Dumnezeu.

A patra evaluată

Într-un răsărit de glasuri, pe un drum brazdat de ploaie, pamantiu și cu nori cenușii, se întrevede o sărbătoare. Este ziua glorioasă în care elevilor de patru clase se aplică o testare despre cunostiintele despre calcule și alte operații, matematică fie vorba. Mâine va fi despre limba românească care nu cuprinde emoticoane, tz, sh și alte genuri ci despre limba scrisă și mult prea puțin citită. Sub macaitul adult ca vârstă, pe un virtual covor roșu, vin invataceii în șir, distantati social ,cu mascutele pe față. Atent supravegheati, intră în distinsa clasă, fiind așezați pesemne într-o ordine de alfabet. Nauciti, bieții de ei, se lămuresc mai încet, fiind sfătuiți cum să se așeze de distinsa supraveghere. Câțiva, mai emoționați, încurcă numele cu prenumele sau sexul băiat cu fată, însă totul se rezolvă și încet, incep să scrie. Subiectele sunt pe logică , care oricum nu lipsește, dar este nevoie și de cunoștințe care sunt tot mai rare din bancă în bancă. Încurcati de simplitate, ei bifeaza și bifeaza și iar mai incercuiesc până ajung la ultima foaie și cu greu până la final.

Transpirati, nevoie mare, obosiți și încurcati, sunt curioși de rezultatele obținute care întârzie ca să apară. Nevoia evaluării este de a mai testa nivelul, offline de data aceasta. Sunt probleme de obicei și cu prezența psihică la școală, iar online a fost prea greu. Corectorii se adună, dibuind și rezultatele, care se comunică părinților, spre cunoaștere și aprofundare. La mijlocul lunii septembrie, toate acestea vor fi chiar în van, pentru că ajunși pe clasa a cincea vor fi luați de pe la începuturi.

Invataceii, bucuroși, pleacă în sfârșit acasă, mintea lor și interesul fiind în vacanță deja, de când soarele strălucește mai puternic și nu online. Cam acestea sunt evaluările, pline de hârtie și statistică, neavând o relevanță pentru a arăta capacitatea unui elev dintr-o oră. Adevăratul test este viața zilnică unde ajungem de insuficient la suficient, de la bine la foarte bine, pe măsura priceperii noastre. Restul este defrisare și de o prea mică relevanță pentru noi, oamenii simpli….

Un amurg îndrăgostit

Printre pașii cei grăbiți, de cu seară care se plimbă, se obsearva încă oameni îndrăgostiți, care de mână se plimbă. Poate sunt eu prea nostalgic, dar un gând îmi vine minte : despre a fi îndrăgostit.

Atunci când parcă totul era senin și ochii tot căutam o inimă , la un moment dat parcă au zărit și alți ochi, mai timizi ,care începuseră a se îmbujora. Parcă încep să mă desprind de pe pământ ușor și fluturași să se certe prin stomac neputincioși. Totul parcă prinde sens și inima începe să bată, tot mai tare și mai tare. Glasul ei părea un cântec încă de la prima vorbă, zambareata cum era, eu încep să spun cuvinte. Ea, sireata, mai răspunde, pare simplă și timidă, însă parcă nu știe ceea ce să spună și totuși privirea ei spune multe. Timpul, până la revedere, pare etern și fără noimă și începe să-și găsească un culcus, tiptil, printre ale mele gânduri. La zarirea ei plapanda, parcă inima mă anunță, că începe să bată, tot mai intens și eu zbor. Glasul ei mă aduce pe pământ și o poveste ,care încet, începe să curgă, despre ale ei și ale mele. Stabilim, la inițiativa mea, că avem multe ca să ne spunem, și atunci începem să vorbim la telefon, virtual și întâmplător. Parcă ne știm de când este lumea ,doi visători de frumos, și vrem să fim numai singuri, precum iar propuse el. Ea, prinzand și încredere, acceptă, fără să stea iar pe gânduri.

Până la momentul în care se revăd, inimile lor se intalnira, de atâtea ori în vis. Fata apare ca o rază, luminând a mea privire, și mă îmbrățișează scurt, parcă nedorind ca să arate cât este de ea sfioasă. Pașii noștri încep să curgă ,discutând de toate câte sunt în viața aceasta. La un moment dat mâna mea, mai tupeista, prinde un curaj nebun, și cuprinde a ei mână, lin, duios, găsind-o chiar fragilă. Ea zâmbește, parcă din basm desprinsă, fiind zeiță pentru mine, iar eu, o privire mai natanga. Pașii mici se tot desprind și încet, simt chimia, zbor mai des și tot mai des. La un moment dat ne oprim ,stăm pe o bancă, apropiați și admirăm apusul lumii. Buzele mele neastamparate pornesc o goană nebună și se apropie ușor de ale ei buze calde ,pline de savoarea parfumului îndrăgostit. Mierea simt și sunt pe un nor și admir de acolo cum doi îndrăgostiți s-au sărutat pentru prima dată.

De aici, ceea ce a mai fost, este cunoscut multor oameni. Poate au ajuns la căsătorie sau s-au despărțit deja .Totuși ,precum se știe , niciodată nu se uită prima întâlnire și nici chiar primul sărut. Depinde de fiecare dintre noi ,într-o egală măsură femeie și bărbat ,ca să fie păstrat gustul dulce de îndrăgostit și, apoi, chiar de iubire, atât cu rele cât și cu bune și să nu mai aruncăm la coș o inimă sinceră pentru un moft sau pentru alte lucruri. A distruge, cred și astăzi, o iubire este foarte ușor, dar a o păstra și a evolua cu partenera sau partenerul, este mult mai greu și infinit mai frumos.

Viața din punct de vedere subiectiv

Viața este întotdeauna subiectivă pentru că o trăim din punctul propriu de vedere .Trăim văzând cu ochii noștri, percepem lucrurile și oamenii așa cum putem și cum ne este și “bagajul ” vieții”. Suntem până la urmă tot ceea ce am trăit ,cu bune și cu rele ,și tot ceea ce am simțit în momentul actual. Nu suntem vinovați de trecut și nici de vâltoarea sa .Toate acestea contribuie la modul în care relationam cu celelalte persoane și la modul în care le percepem .Suntem vinovați doar de un prezent și un viitor pe care-l facem în clipa prezentă ,fiind responsabili de el. Pentru că nimeni nu este de vină de trecutul nostru, singura sarcină a noastră este de a-l accepta. Nefiind datori nimănui ajungem să ne fim datori numai nouă. De fiecare dintre noi depinde pentru a conștientiza că poate să existe în viața noastră un moment zero și de un nou inceput. Decizia și puterea se află în mâinile noastre fiind nevoie doar de o dorință care vine tot din noi. Aceasta se poate întâmpla numai când suntem pregătiți și când credem că nu suntem perfecți. Până la urmă nu avem nimic de pierdut dacă încercăm. .